ICCJ. Decizia nr. 2364/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 7 iunie 1999 sub nr. 2383 pe rolul Tribunalului București reclamantul R.V. a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței că prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pe pârât la plata sumei de 30.000 dolari SUA sau contravaloarea acestora în lei la momentul plății, cu titlu de despăgubiri, ca urmare a erorilor judiciare săvârșite împotriva reclamantului de către fostele organe de poliție și procuratură în dosarele nr. 88/P/1985 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București și nr. 84/P/1989 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, precum și pentru privarea reclamantului de libertate în baza mandatului de arestare preventivă nr. 17/1988/1985.
în motivarea acțiunii reclamantul arată că la data de 9 septembrie 1984 ofițeri ai fostei miliții l-au percheziționat, interogat și i-au confiscat aparatura electronică, iar la 17 ianuarie 1985, în baza unui mandat de reținere preventivă a fost arestat până la data de 2 mai 1985.
Se mai arată de către reclamant că ulterior s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală.
La data de 18 octombrie 2000, reclamantul și-a majorat cuantumul pretențiilor la 50.000 dolari SUA.
Tribunalul București, secția a - IV-a, prin sentința civilă nr. 1676 din 18 noiembrie 2002, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului și a respins acțiunea formulată de către reclamant ca neîntemeiată.
S-a reținut că în conformitate cu prevederile art. 505 alin. (2) C. proc. pen. acțiunea pentru repararea pagubei produse pentru erori judiciare poate fi pornită în termen de 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire penală; ori în cauză acest termen a fost cu mult depășit, motiv pentru care a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului.
Referitor la privarea reclamantului de libertate prin mandatul de arestare preventivă nr. 17/88/P/1985, a reținut că reclamantul ar fi putut să promoveze o acțiune în daune în termenul de 3 ani prevăzut de art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958 care începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut cine este persoana vinovată.
De asemenea, a înlăturat susținerile reclamantului privind repunerea în termen prin decizia Curții Constituționale.
împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul invocând motive de nelegalitate și netemeinicie.
Se susține că instanța a soluționat cauza în lipsa părților, fără să se fi solicitat judecarea în lipsă, apreciind prin "propriile simțuri" că reclamantul a fost prezent în sala de judecată și a plecat.
Se mai susține de către apelant că instanța nu a încercat să stabilească identitatea persoanei care a părăsit sala.
Apelantul arată că judecarea procesului în lipsa sa, cu încălcarea gravă a prevederilor imperative ale art. 242 C. proc. civ. i-a produs grave prejudicii prin încălcarea dreptului său la apărare, a principiului contradictorialității privându-l de beneficiul unui proces echilibrat.
Se susține de asemenea că s-a apreciat greșit că acțiunea sa este prescrisă, că nu a operat o repunere în termen și, în plus, soluția este și contradictorie constatându-se că acțiunea este prescrisă ea a fost respinsă ca nefondată.
Curtea de Apel București, secția a III a, prin decizia civilă nr. 684 din 6 aprilie 2004, a respins ca nefondat apelul.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că împrejurarea că instanța de fond l-a identificat pe reclamant, prin "propriile simțuri", fără a-i solicita un act de identitate, nu este de natură a atrage nulitatea, deoarece reclamantul nu se afla la prima experiență procesuală, iar potrivit art. 128 și art. 129 alin. (2) C. proc. civ. judecătorul poate ordona măsurile necesare judecării cererii.
S-a reținut de asemenea că reclamantul nu a înțeles să se prezinte la nici unul din termenele fixate de instanță; în consecință instanța de fond a făcut o corectă aplicare a art. 723 alin. (1) C. proc. civ.
Referitor la criticile privind modul de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune și a repunerii în termen, instanța de apel a reținut că soluția pronunțată de către instanța de fond este legală și temeinică.
Recursul este fondat.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 242 pct. 2 C. proc. civ. instanța va suspenda judecata (deci este o dispoziție cu caracter imperativ) dacă nici una din părți nu se prezintă la strigarea cauzei.
Singura excepție de la această prevedere imperativă este menționată în alineatul al doilea al acestui articol, respectiv în situația când s-a "cerut în scris judecarea în lipsă".
Instanța de fond a încălcat dispozițiile mai înainte menționate și a soluționat cauza, apreciind în practicaua sentinței "că reclamantul prezent în sală înțelege să părăsească sala" neexistând nici o dovadă în acest sens.
Considerentele deciziei pronunțate de către instanță, în sensul că identificarea reclamantului de către instanță prin "propriile simțuri" ar fi suficientă, nu poate fi reținută.
De menționat că în motivarea sentinței instanța de fond, împrejurarea că acțiunea s-a judecat în lipsa tuturor părților, fără ca vreuna din ele să fi solicitat în scris judecarea în lipsă, este justificată printr-un argument care nu-și găsește corespondență în cadrul de procedura civilă, respectiv acela al pedepsirii atitudinii reclamantului de a nu se prezenta la termen, considerată ca un abuz, iar "sancțiunea pentru acest abuz, tribunalul a apreciat-o ca fiind tocmai judecarea cauzei, în lipsa reclamantului, chiar dacă nu s-a solicitat judecarea în lipsă".
Acest raționament confirmă susținerea recurentului reclamant în legătură cu nelegalitatea hotărârii care s-a făcut cu nerespectarea normelor procedurale, care atrag nulitatea întrucât au încălcat principiile dreptului la apărare și principiul contradictorialității.
Astfel fiind recursul a fost admis, a fost casată decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului formulat de către reclamant împotriva sentinței pronunțată de către instanța de fond.
Cu ocazia rejudecării apelului urmează a fi avute în vedere și celelalte critici formulate în recurs.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2357/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2356/2005. Civil → |
|---|
