ICCJ. Decizia nr. 2360/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la 16 septembrie 1999 sub nr. 4611 pe rolul Tribunalului București reclamantul S.R.S. a chemat în judecată pe pârâții Fundația - Editura - Revista R.M. SRL în calitate de comitet ce editează ziarul R.M., și pe C.V.T., în calitate de prepus redactor -șef al ziarului R.M., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pe cei doi pârâți în solidar să-i plătească suma de 500.000.000 lei reprezentând repararea prejudiciului cauzat ca urmare a afirmațiilor denigratoare publicate în paginile ziarului R.M. nr. 478 din 10 septembrie 1999 prin intermediul articolului "Un dobitoc furios: A.A. de la Z." semnat sub pseudonimul V.S.
Precizează reclamantul că l-a chemat în judecată în calitate de prepus, pe redactorul șef al ziarului R.M., deoarece articolul este semnat sub pseudonim, și în acest caz răspunderea revine redactorului șef, conform art. 77 din Legea nr. 3/1974.
în motivarea cererii s-a arătat că afirmațiile denigratoare existente în articol sunt făcute la adresa reclamantului și a ziarului pe care îl conduce, și sunt de natură a-l discuta ca persoană particulară, ziarist și ca director general al ziarului Z., fiind în măsură să afecteze negativ și imaginea ziarului.
în cuprinsul articolului, mai arată reclamantului, este numit "Derbedeul Național S.R.S.", afirmație insultătoare de natură de a-l expune batjocorii publice, iar asociația acestor cuvinte, scrise cu majuscule, creează impresia unei porecle sau chiar o prelungire a numărului său, ceea ce agravează și mai mult prejudiciul moral suferit.
în acest sens arată reclamantul, cuvântul "derbedeu" este sinonim cu golan, vagabond, persoană fără ocupație, prin simpla folosire doar a cuvântului "derbedeu", a înțeles să-i adreseze toate injuriile pe care acest cuvânt le conține.
Mai arată reclamantul că în articol se apreciază că activitatea sa constă numai în "denunțuri" fiindu-i discreditată munca și ziarul care este considerat "cea mai urduroasă fițuică din istoria presei românești", un "ziar ticălos" în care apar doar "articolașe" cu "titluri schizoide".
în drept, acțiunea este întemeiată pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. și art. 77 din Legea nr. 3/1974.
Tribunalul București, secția a III-a, prin sentința civilă nr. 603 din 30 aprilie 2002, a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a pornit analizarea cauzei de la temeiul de drept invocat de către reclamant în acțiunea sa, acela al răspunderii pentru fapta altuia, respectiv a comitetului pentru fapta prepusului, în condițiile art. 1000 alin. (3) C. civ.
A considerat de asemenea că în principiu în cauză sunt aplicabile și prevederile Legii nr. 3/1974 coroborată cu norma constituțională, respectiv art. 30 alin. (1) din Constituția României, însă operează că în materia delictelor de presă este exclusă răspunderea pentru fapta altuia, de tip comitent prepus, chiar dacă s-ar putea argumenta că raportul juridic dintre ziarist și proprietar este unul de dreptul muncii; însă nu se confundă statutul de salariat cu cel profesional.
Astfel reține că statutul profesional al ziaristului presupune libertate deplină de exprimare a ideilor și opiniilor ce nu pot fi supuse cenzurii conform art. 2 al art. 30 din Constituție.
în consecință, reține instanța de fond, în cauză nu pot exista raporturi comitent-prepus, și, ca atare nu se poate reține răspunderea redactorului șef sau a editorului, pentru fapta autorului articolului, acesta având responsabilitatea pentru articolul pretins denigrator.
Faptul că articolul a fost semnat sub pseudonim, se apreciază de către instanța de fond, nu ar fi putut împiedica identificarea autorului și asigurarea răspunderii acestuia.
în concluzie instanța de fond reține că nu s-a făcut nici o dovadă a demersurilor făcute de către reclamant pentru identificarea autorului articolului și nici nu s-a solicitat instanței să facă aceste demersuri; ca atare, nu poate fi antrenată răspunderea redactorului șef în baza art. 77 alin. (2) din Legea nr. 3/1974.
împotriva acestei sentințe a declarat în termen legal apel reclamantul, invocând motive de nelegalitate și netemeinicie.
Curtea de Apel București, secția a IV-a, prin decizia civilă nr. 441 din 22 octombrie 2003, a respins ca nefondat apelul formulat de către reclamant.
Instanța de apel a reținut, ca și instanța de fond, că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. temeiul de drept al acțiunii formulate de către reclamantul apelant "deoarece nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre fapta săvârșită și prejudiciul produs".
S-a reținut de asemenea că în cauză nu s-a făcut dovada că reclamantul apelant ar fi făcut demersuri pentru a identifica pe autorul articolului, iar în situația în care l-ar fi identificat, ar fi avut posibilitatea să-l cheme în judecată pentru a fi obligat la plata despăgubirilor.
în ipoteza în care acea persoană nu există și redactorul șef s-ar fi făcut vinovat că articolul a fost publicat, reclamantul ar fi avut posibilitatea, ca în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ. să solicite despăgubiri de la redactorul șef.
Instanța de apel mai reține că potrivit art. 77 alin. (2) din Legea nr. 3/1974, redactorul șef răspunde în locul autorului, în situația în care articolul nu era semnat, a fost difuzat fără acordul autorului, ori există un impediment de orice natură, ca autorul să răspundă, iar impedimentul a fost cunoscut de redactorul șef.
în speță însă nu a fost făcută dovada existenței împrejurările mai înainte arătate și în consecință instanța de apel a respins apelul ca nefondat.
împotriva acestei decizii a instanței de apel a declarat recurs, în termen, reclamantul, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.
Prima critică este în legătură cu faptul că instanța a făcut o greșită aplicare a legii în sensul că a apreciat că în cauză nu se aplică prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ., întrucât între pârâtă și autorul articolului nu există un raport de prepușenie.
Recurentul arată că acest raport de prepușenie există și exemplifică cu hotărâri judecătorești irevocabile date în cauze similare, care au reținut existența raportului și, de asemenea, citează din literatura de specialitate cazuri similare.
Se susține că în cazul în speță controlul pe care îl exercită comitetul nu poate fi considerat ca o cenzură, în sensul celuia interzise de art. 30 alin. (2) din Constituție care presupune ingerințele unui alt organ în activitatea depusă, ci este o autocenzură întrucât fiecare publicație are o anumită orientare.
Cea de a doua critică se referă la faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra unei dovezi administrate, respectiv asupra interogatoriului, considerând că reclamantul nu a făcut nici o dovadă că a încercat să afle cine este autorul articolului semnat sub un pseudonim.
în acest sens reclamantul recurent arată că la întrebarea nr. 5 din interogatoriu a întrebat cine este autorul articolului încriminat și pârâta nu a răspuns la întrebare.
Recursul este întemeiat.
Astfel este necesar în primul rând să fie stabilit cadrul juridic al prezentei acțiuni; în acest sens este de reținut că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. și art. 77 din Legea nr. 3/1974.
în afară de aceste prevederi mai sunt incidente în cauză norma prevăzută de art. 30 din Constituția României.
Aceste prevederi sunt în acord cu reglementările internaționale, art. 10 din Constituția Europeană a Drepturilor Omului încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, ratificată de către Parlamentul României prin Legea nr. 30/1994 și deci conform art. 11 alin. (2) din Constituție, fac parte din dreptul intern.
Referitor la motivele de respingere a acțiunii formulate de către reclamant urmează a reține că instanța de fond, în esență, a apreciat că în materia delictelor de presă este exclusă răspunderea pentru fapta altuia de tip comitent-prepus [în baza art. 1000 alin. (2) C. civ.] și de asemenea nici răspunderea redactorului șef în baza art. 77 nu este aplicabilă.
Instanța de apel are o motivare contradictorie, astfel, într-un considerent "constată că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. deoarece nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre fapta săvârșită și prejudiciul produs" deci o analiză pe fond reținută ca un postulat, fără a fi argumentată.
Iar într-un alt considerent se reține că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile de drept comun, respectiv art. 1000 alin. (3) C. civ. ci sunt aplicabile dispozițiile legii speciale și anume Legea nr. 3/1974, deci o rezolvare pe o excepție, care este în vădită contradicție cu primul considerent mai înainte arătat.
în plus, existând această contradicție, instanța de apel omite să elucideze măcar teoretic problemele invocate în apel în legătură cu pârâta Fundația, Editura, Revista R.M. cu privire la existența sau nu a raportului de prepușenie.
Cu privire la motivul privind existența sau nu a unei răspunderi a redactorului șef, este de reținut în primul rând că Legea presei nr. 3/1974 nu consacră excepții de la reglementarea din dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, ci consacră doar un nou caz de răspundere pentru fapta proprie a redactorului șef, prevăzut de art. 77 alin. (1) și (2) din legea presei.
Instanța de apel analizează amplu prevederile acestui text de lege cu toate ipotezele sale din punct de vedere teoretic și reține că întrucât reclamantul "nu a făcut dovada demersurilor efectuate pentru identificarea autorului și nici nu a solicitat instanței de judecată să se efectueze probatorii pentru identificarea acestuia", răspunderea redactorului șef nu poate fi antrenată.
De menționat cu privire la aceste împrejurări este faptul că în speță este un caz atipic față de prevederile egale și anume acele că autorul articolului a semnat prin pseudonim V.S.
De reținut că reclamantul a încercat să afle numele autorului articolului formulând în acest sens întrebarea cu numărul 5 din interogatoriu, dar pârâta nu a răspuns și, în consecință, era necesar ca să se mai administreze probe pentru elucidarea acestui aspect chiar și în baza art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ.
Astfel fiind, față de considerentele mai înainte menționate și având în vedere prevederile art. 314 C. proc. civ. în care se arată că înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului cauzei, în toate situațiile în care "împrejurările de fapt au fost deplin stabilite", ceea ce în speță nu s-a petrecut, recursul a fost admis, a fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului formulat de către reclamant.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2356/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2403/2005. Civil → |
|---|
