ICCJ. Decizia nr. 2374/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 14551 din 14 noiembrie 2000, Judecătoria sectorului 1 București a admis acțiunea formulată de reclamantul D.I.V., în contradictoriu cu pârâții G.V. și G.G. și i-a obligat pe pârâți să-i plătească reclamantului suma de 10.100 dolari SUA sau echivalentul în lei la data efectuării plății, la cursul B.N.R., penalități de întârziere de 1.010 dolari SUA sau echivalentul în lei a acestei sume și 22.179.000 lei cheltuieli de judecată.
Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 1751/A din 21 mai 2001, a admis apelul declarat de pârâți împotriva acestei hotărâri, a anulat hotărârea apelată și a trimis cauza spre competentă soluționare secției comerciale a Tribunalului București, iar Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 3370 din 27 noiembrie 2001, admițând recursul declarat de reclamant, a casat decizia recurată și a trimis cauza aceluiași tribunal pentru rejudecarea apelului.
Tribunalul București, prin decizia civilă nr. 553 A din 20 martie 2002, a admis apelul declarat de pârâți, a anulat sentința și a fixat termen pentru soluționarea cauzei în fond, reținând că acțiunea fiind înregistrată anterior datei când s-a modificat competența materială a instanțelor, prin O.U.G. nr. 138/2000 și O.U.G. nr. 59/2001, în raport cu valoarea pretențiilor de 287.637.900 lei competent material să soluționeze pricina în primă instanță este tribunalul și nu judecătoria.
Soluționând cauza în fond, prin decizia civilă nr. 2239/A din 8 noiembrie 2002, Tribunalul București a respins acțiunea formulată de reclamant, reținând că prin încheierea contractului de împrumut s-au încălcat dispozițiile art. 5 din O.G. nr. 9/2000.
Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 163 din 3 aprilie 2003, a admis apelul declarat de reclamant și a anulat hotărârea apelată, reținând că tribunalul greșit a soluționat cauza în primă instanță în complet alcătuit din doi judecători.
în fond, pricina a fost soluționată de Curtea de Apel București, la data de 9 octombrie 2003, când, prin decizia civilă nr. 421, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant și au fost obligați pârâții să-i restituie suma de 4475 dolari SUA sau echivalentul în lei la data restituirii.
Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut că reclamantul a invocat prin acțiune contractul de împrumut nr. 28 din 5 mai 2000, încheiat de părți în condițiile art. 1576,art. 1577 C. civ., pentru suma de 10.100 dolari SUA, în care s-a stipulat ca dată de restituire 5 iunie 2000. Acest contract a fost încheiat pentru că pârâții nu și-au achitat datoria de 4.475 dolari SUA, stabilită prin contactul de împrumut încheiat la data de 14 august 1999, cu termen de executare la data de 14 septembrie 1999.
Reține instanța, că cel de al doilea contract invocat în acțiune nu poate fi analizat decât în raport cu primul contract pe care l-a înlocuit, fapt necontestat de pârâți.
De aceea, pretențiile reclamantului sunt întemeiate doar pentru suma de 4.475 dolari SUA. Contractul din data de 5 mai 2000 este încheiat sub imperiul dispozițiilor O.G. nr. 9/2000, însă faptul stipulării unei dobânzi mai mari decât cea legală nu are drept consecință scutirea împrumutatului de obligația de restituire a sumei împrumutate.
împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs pârâții care, invocând art. 304 pct. 6 și 8 C. proc. civ., susțin, în esență, că prin hotărârea atacată s-a acordat reclamantului ceea ce nu s-a cerut, deoarece acesta nu a solicitat suma de 4.475 dolari SUA. Pârâții nu au recunoscut că datorează suma stabilită de instanță, iar cererea reclamantului s-a întemeiat pe cel de al doilea contract și nu pe primul contract.
Susțin recurenții, că au recunoscut primirea sumei de 4.000 dolari SUA în baza primului contract, încheiat în anul 1999, iar prin reținerea de către instanța de apel că primul contract a fost înlocuit cu cel de al doilea contract s-a dat eficiență unui act prin care se tinde la îmbogățirea fără just temei.
Se mai susține, că nu pârâții au fost cei care au recunoscut înlocuirea primului contract, așa cum greșit se reține prin hotărârea recurată. Recunoașterea aparține reclamantului care, la întrebarea nr. 1 din interogatoriul luat de pârâți, a invocat faptul că prin al doilea contract s-a completat primul contract care avea ca obiect 4.475 dolari SUA.
Recurenții arată că, neavând posibilități materiale să achite suma împrumutată conform primului contract, au fost forțați de reclamant și de împrejurări să semneze al doilea contract nelegal, conceput de reclamant pentru a obține sume de bani ce nu au fost împrumutate, contract care fiind încheiat sub imperiul O.G. nr. 9/2000 este lovit de nulitate absolută, pentru că diferența de 5.625 dolari SUA, dintre suma împrumutată în anul 1999 și cea înscrisă în contractul datat 5 mai 2000, reprezintă dobânzi capitalizate pentru perioada 14 septembrie 1999-5 mai 2000.
Se critică hotărârea și cu privire la cheltuielile de judecată, recurenții arătând că în hotărâre nu se precizează ce reprezintă suma la plata căreia au fost obligați, precizare ce se impunea a fi făcută, față de soluția admiterii acțiunii doar în parte.
Intimatul a formulat întâmpinare, în care a invocat faptul că, deși recursul poate fi formulat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., recurenții nu arată care sunt motivele de nelegalitate, neindicând în concret ce prevederi au fost încălcate.
Arată intimatul, că susținerile recurenților nu sunt întemeiate, deoarece art. 9 din O.G. nr. 9/2000 prevede că este nulă obligația de a plăti o dobândă mai mare, însă recurenții au fost obligați să plătească numai suma împrumutată, iar cheltuielile de judecată au fost acordate parțial, în limita admiterii pretențiilor.
Pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, se va respinge atât excepția invocată de intimat privind nulitatea recursului, cât și recursul declarat de pârâți.
Recurenții au invocat art. 304 pct. 6 și 8 C. proc. civ. și au formulat critici în sensul textelor invocate, însă prin hotărârea atacată nu s-a dat ceea ce nu s-a cerut și nu s-a interpretat greșit actul juridic (contractul) dedus judecății.
Prin acțiune reclamantul a cerut ca pârâții să fie obligați să-i restituie suma de 10.100 dolari SUA, împrumutată acestora conform contractului nr. 28 din 5 mai 2000, iar prin hotărârea atacată pârâții-recurenți au fost obligați să-i plătească numai suma de 4.475 dolari SUA care, deși împrumutată în anul 1999, este inclusă în suma înscrisă în contractul încheiat la data de 5 mai 2000.
Faptul că suma de 4.475 dolari SUA, înscrisă în contractul încheiat la data de 14 august 1999, se include în suma pretinsă prin acțiune, rezultă atât din modul în care pârâții au formulat întrebarea nr.1 din interogatoriul aflat la fila 19 din dosarul instanței de fond, cât și din răspunsul dat de reclamant la această întrebare.
De asemenea, în întâmpinarea formulată de pârâți se arată că acțiunea este întemeiată în parte, iar în motivele de apel formulate împotriva sentinței civile nr. 14551 din 14 noiembrie 2000, aceștia precizează că numai suma de 4.475 dolari SUA înscrisă în contractul încheiat la data de 14 august 1999 a făcut obiectul împrumutului, deoarece contractul de împrumut încheiat la data de 5 mai 2000 reprezintă o prelungire a primului contract.
Prin urmare, potrivit acestor susțineri, la data de 14 august 1999 intimatul-reclamant a împrumutat recurenților-pârâți suma de 4.475 dolari SUA.
încheierea contractului de împrumut din data de 5 mai 2000 a fost determinată de faptul nerestituirii de către recurenți a sumei împrumutate în anul 1999. în acest contract a fost înscrisă suma de 10.100 dolari SUA, în care este inclusă suma împrumutată anterior (care a făcut obiectul contractului încheiat la data de 14 august 1999), iar diferența de 5.625 dolari SUA reprezintă dobânzi, conform susținerii recurenților sau conform susținerii intimatului, penalități pentru nerestituirea la termen a sumei împrumutate.
întrucât înscrierea sumei primită de recurenți în anul 1999 în contractul încheiat la data de 5 mai 2000 nu este contestată de nici una din părți, prin obligarea pârâților la plata sumei împrumutate nu s-a acordat ceea ce nu s-a cerut prin acțiune, așa cum susțin recurenții.
De asemenea, actul juridic dedus judecății (contractul) a fost corect interpretat, deoarece conținutul concret al contractului de împrumut, a sensului și întinderii lui și a obligațiilor cărora el le dă naștere rezultă din susținerile părților.
Pe baza acestor susțineri, instanța de apel a reținut că recurenții-pârâți datorează reclamantului numai suma de 4.475 dolari SUA, împrumutată de aceștia, înscrisă în ambele contracte încheiate de părți, nu și diferența de 5.625 dolari SUA, deoarece această sumă reprezintă obligația de a plăti o dobândă mai mare decât cea stabilită în condițiile O.G. nr. 9/2000, obligație care, conform art. 9 din ordonanță, este nulă de drept.
Neîntemeiată este și critica privitoare la cheltuielile de judecată.
în hotărârea atacată este indicat ca temei al acordării cheltuielilor de judecată art. 274 C. proc. civ. Textul stabilește obligația părții care cade în pretenții de a plăti părții care a câștigat procesul cheltuielile efectuate cu procesul.
Poziția de parte câștigătoare în proces este determinată de raportul dintre conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea de soluționare a litigiului, iar prin parte câștigătoare se înțelege partea care a obținut definitiv câștig de cauză.
De aceea, părții ale cărei pretenții au fost admise doar parțial i se acordă cheltuielile de judecată proporțional cu pretențiile admise.
Or, în prezenta cauză cheltuielile efectuate de reclamant, reprezentând taxe de timbru și onorarii avocat la instanțele de fond și apel, sunt mai mari decât cele acordate prin hotărârea atacată, instanța de apel stabilind suma la care au fost obligați pârâții, proporțional cu pretențiile admise, 4.475 dolari SUA.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, a fost respinsă excepția invocată de intimat, a fost respins recursul declarat de pârâți și, conform art. 274 C. proc. civ., recurenții au fost obligați să plătească intimatului cheltuielile de judecată efectuate în recurs, reprezentând onorariu avocat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2403/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1947/2005. Civil → |
|---|
