ICCJ. Decizia nr. 2502/2005. Civil

Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Ploiești sub nr. 9426 din 9 septembrie 2003, reclamantul Ș.G. a chemat în judecată pe pârâta B.G., solicitând să se constate că apartamentul situat în Ploiești, a fost dobândit în timpul căsătoriei cu pârâta, dar cu contribuția sa exclusivă și să se dispună evacuarea pârâtei și a fiicei sale minore din acest spațiu.

în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că s-a căsătorit cu pârâta la data de 18 august 1994 și a divorțat de aceasta la 31 ianuarie 2001, conform sentinței civile nr. 795/2001 a Judecătoriei Ploiești, prin care i s-a încredințat spre creștere și educare minorul Ș.A., născut la 17 ianuarie 1995.

în timpul căsătoriei, la data de 9 octombrie 1999, cu act autentic a fost cumpărat apartamentul menționat mai sus, cu prețul de 35.000.000 lei. Prețul apartamentului a fost plătit din bani obținuți de reclamant prin vânzarea unui apartament avut înainte de căsătorie la prețul de 70.000.000 lei, conform contractului autentic nr. 3003 din 29 septembrie 1999.

Acțiunea reclamantului a fost respinsă, ca nefondată, prin sentința civilă nr. 8891 din 21 noiembrie 2003 a Judecătoriei Ploiești.

în motivarea sentinței s-a reținut că, în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 111 C. proc. civ. deoarece litigiul vizează cota de contribuție a unui bun dobândit în timpul căsătoriei, aspect ce urmează a fi clarificat pe calea acțiunii civile de partaj.

Apelul declarat de reclamant împotriva sentinței a fost admis prin decizia nr. 487 din 24 februarie 2004 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, schimbându-se în tot sentința și admițându-se acțiunea reclamantului, astfel cum a fost formulată.

Instanța de apel a reținut că reclamantul a dovedit că apartamentul în litigiu, deși a fost cumpărat în timpul căsătoriei este totuși bun propriu al reclamantului, fiind dobândit cu contribuția sa exclusivă.

S-a mai reținut că acțiunea, astfel cum a fost formulată este admisibilă separat și nu în cadrul procesului de partaj bunuri comune.

împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ.

Recurenta susține că acțiunea reclamantului nu este întemeiată deoarece în cauză nu sunt întrunite condițiile art. 111 C. proc. civ., litigiul vizând stabilirea cotei de contribuție la dobândirea unui bun în timpul căsătoriei, ceea ce nu se poate realiza decât în cadrul acțiunii de partaj.

De asemenea, recurenta arată că instanța de apel a ignorat probatoriul administrat în sensul că și ea a avut un apartament dinaintea căsătoriei cu reclamantul, pe care l-a vândut, prețul acestuia fiind adus la masa bunurilor comune.

Recursul este fondat.

Potrivit art. 30 C. fam., bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților.

în virtutea prezumției de comunitate, instituită prin textul citat, bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți sunt bunuri comune de la data achiziționării lor, fără a deosebi între modurile de dobândire, cu excepția celor primite prin acte cu titlu gratuit, care devin comune numai dacă dispunătorul a prevăzut expres sau neîndoielnic că vor fi comune, precum și a bunurilor prevăzute de art. 31 C. fam., care sunt bunuri proprii ale fiecărui soț.

în cauza de față, obiectul acțiunii reclamantului nu este constatarea calității de bun propriu a apartamentului menționat, ci stabilirea contribuției exclusive a acestuia la dobândirea unui bun prezumat comun, fiind dobândit în timpul căsătoriei cu pârâta. Așa este formulată acțiunea, căreia îi lipsește temeiul legal; încadrarea juridică în dispozițiile art. 111 C. proc. civ. a realizat-o instanța de fond care, de altfel, a reținut corect că acțiunea reclamantului nu îndeplinește condițiile textului legal citat.

Proprietatea soților asupra bunurilor comune este o proprietate comună în devălmășie care se păstrează și după desfacerea căsătoriei prin divorț, până la data când se face împărțirea lor.

în cadrul procesului de partaj se stabilește contribuția fiecărui soț la dobândirea tuturor bunurilor comune și nu la dobândirea fiecărui bun în parte, argumentele în acest sens fiind deja consacrate în practica și literatura juridică.

în concluzie, reclamantul nu a solicitat să se constate că apartamentul menționat este bun propriu, ceea ce ar fi admisibil pe cale separată, ci a solicitat stabilirea contribuției sale exclusive la dobândirea unui bun comun, ceea ce nu se poate realiza decât în cadrul procesului de partaj, pe care părțile au dovedit că îl au deja pe rolul instanței.

Pentru aceste considerente, recursul declarat de pârâtă a fost admis, urmând a se modifica decizia instanței de apel în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 8891 din 21 noiembrie 2003 a Judecătoriei Ploiești, care a fost menținută [art. 312 alin. (1), (2) și (3) și art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reclamantul intimat a fost obligat să plătească pârâtei recurente suma de 4.024.920 lei cheltuieli de judecată dovedite în recurs.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2502/2005. Civil