ICCJ. Decizia nr. 2496/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Baia Mare sub nr. 6746 din 26 septembrie 2003, reclamantul P.A.V.T. a chemat în judecată pe pârâta Banca Națională a României, sucursala Municipiului București, solicitând restituirea unor obiecte de aur, în greutate totală de 24,98 gr., conform precizării depuse, la data de 29 octombrie 2003.
La termenul de judecată din 12 noiembrie 2003, reclamantul a arătat că înțelege să cheme în judecată, în calitate de pârât și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, în anul 1998 a făcut o vizită în SUA, la bunica sa, de la care, după deces a moștenit mai multe bunuri, inclusiv bijuterii din aur pe care, deși le-a prezentat la vamă în momentul întoarcerii în țară, totuși nu s-a întocmit nici un înscris în legătură cu ele, deși a prezentat ca act justificativ un testament. Ulterior, în 23 și respectiv 25 februarie 1989, organele de miliție i-au confiscat bijuteriile, din care i s-a restituit o parte.
Prin sentința civilă nr. 6767 din 11 decembrie 2003 a Judecătoriei Baia Mare, acțiunea reclamantului a fost respinsă față de Statul Român, constatându-se că acesta nu are calitate procesuală pasivă, dar a fost admisă în parte față de Banca Națională a României, care a fost obligată să-i restituie, un inel din aur - 8,70 gr., un inel damă de 10,4 g, două plăcuțe gravate - 4,19 g și o verighetă din aur - 1,56 gr.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
Prin procesul verbal de contravenție seria B, nr. 6624321 încheiat la data de 25 februarie 1989 de Miliția județului Maramureș s-a reținut că, la data de 16 decembrie 1988, reclamantul a introdus în țară, venind din SUA, mai multe obiecte din aur pe care nu le-a declarat organelor vamale. în același proces verbal s-a menționat că i-au fost restituite două verighete și un lănțișor cu două rame medalion, dispunându-se confiscarea celorlalte, respectiv un inel damă model frunză cu șase pietre roșii, un inel damă cap împletit cu trei pietre verzi și trei albe, două plăcuțe de 1/1 cm, un lănțișor și două verighete.
Anterior încheierii acestui proces verbal, respectiv la data de 23 februarie 1989, la domiciliul numitului P.I. (despre care reclamantul a arătat că este tatăl logodnicei sale) s-a efectuat o percheziție, prilej cu care s-au găsit obiectele confiscate.
Făcând aplicarea dispozițiilor art. 341din Legea nr. 261/2002 pentru aprobarea O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul metalelor prețioase în România, instanța de fond a constatat că măsura confiscării obiectelor din aur a fost abuzivă, ceea ce justifică restituirea lor.
Cum obiectele se găseau în depozitul Băncii Naționale a României, instanța a admis acțiunea față de această pârâtă, constatând că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă.
împotriva sentinței a declarat apel pârâta Banca Națională a României prin sucursala județeană Maramureș, solicitând schimbarea ei în sensul respingerii acțiunii pentru netemeinicie și nelegalitate.
în motivarea apelului s-a arătat că măsura confiscării a fost legală deoarece reclamantul nu a declarat posesia obiectelor din aur la intrarea în țară, măsura fiind întemeiată pe prevederile Decretului nr. 244/1978 [art. 57 alin. (2)].
Apelul a fost admis, astfel cum a fost formulat, prin decizia nr. 760/A din 26 martie 2004 a Curții de Apel Cluj, secția civilă.
în motivarea deciziei s-a reținut că preluarea bijuteriilor din aur nu a fost abuzivă, astfel că nu se justifică restituirea lor.
Constituția din 1965, în vigoare la data preluării (25 februarie 1989) ocrotea dreptul de proprietate personală, inclusiv cu privire la bijuterii, dar preluarea lor de la reclamant nu a avut ca temei simpla lor posesie, ci faptul că nu le-a declarat la vamă, ceea ce constituia contravenția prevăzută de art. 52 lit. a) din Decretul nr. 244/1978.
De altfel și în prezent introducerea ori scoaterea din țară, precum și tranzitul prin România de metale prețioase, de aliaje ale acestora, precum și de pietre prețioase constituie operațiuni care trebuie autorizate potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) pct. 2 lit. d) din O.U.G. nr. 190/2000 modificată și aprobată prin Legea nr. 261/2002, iar desfășurarea fără autorizație a operațiunilor cu metale prețioase constituie contravenție, conform art. 26 din același act normativ și se sancționează cu amendă și confiscarea bunurilor în favoarea Statului.
Pentru aceste considerente s-a admis apelul și s-a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantului.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate.
în motivarea recursului, reclamantul arată că nu s-a sustras controlului vamal la intrarea în țară; cu acel prilej a declarat că posedă mai multe obiecte din metale prețioase, inclusiv bijuterii din aur, dar lucrătorii vamali nu au întocmit nici un document constatator, asigurându-l că nu va avea probleme în viitor.
Ulterior, în luna februarie 1989, lucrători de miliție, fără a avea un mandat de percheziție s-au deplasat la locuința numitului P.I. de unde au ridicat, în mod abuziv, obiectele aduse de reclamant din SUA și pentru care poseda, ca dovadă, testamentul lăsat de bunica sa.
Reclamantul recurent mai arată că a contestat procesul verbal de contravenție încheiat în urma percheziției și confiscării bunurilor, având procese pe rol până în anul 1996, iar acțiunea sa este justificată de o preluare abuzivă și o încălcare gravă a dreptului său de proprietate, dovedit cu acte valide și ocrotit de lege.
Recursul reclamantului este nefondat.
Din probatoriul administrat în cauză rezultă că, în ziua de 23 februarie 1989, doi lucrători de miliție s-au deplasat la domiciliul numitului P.I., despre care reclamantul recurent a arătat că era, la acea dată, tatăl logodnicei sale unde, cu consimțământul acestuia și în prezența martorei V.E. s-au găsit mai multe bunuri, printre care și obiecte din aur. Cu acest prilej s-a încheiat un proces verbal în care sunt menționate condițiile și motivul percheziției, precum și bijuteriile ridicate în vederea confiscării.
La data de 25 februarie 1989 s-a întocmit procesul verbal de contravenție seria B nr. 6624321, în prezența reclamantului, în care s-a menționat că, la data de 16 decembrie 1988, la întoarcerea din SUA, acesta a introdus în țară bijuterii din aur, descrise succint, pe care nu le-a declarat organelor vamale.
S-a constatat că fapta constituie contravenție prevăzută de art. 52 pct. 1 lit. a) din Decretul nr. 244/1978, aplicându-se sancțiunea amenzii de 1000 lei și dispunându-se confiscarea acestor bijuterii, cu excepția a șapte dintre ele.
Reclamantul recurent a declarat că i-a fost frică să declare posesia acelor bijuterii organelor vamale, tocmai pentru a evita confiscarea lor; declarația sa a fost consemnată în procesul verbal de contravenție, care a fost semnat fără obiecțiuni și a fost primit de acesta.
Reclamantul recurent a susținut că a atacat acest proces verbal, pe căi legale, dar nu a depus nici o dovadă că el a fost anulat pentru netemeinicie sau nelegalitate; prin urmare, procesul-verbal de contravenție face dovada vinovăției reclamantului în săvârșirea faptei care a justificat măsura confiscării.
La data introducerii acțiunii, respectiv 26 septembrie 2003, ca și la data soluționării ei în fond, 11 decembrie 2003 și în apel 26 martie 2004 era în vigoare O.U.G. nr. 190 din 9 noiembrie 2000 aprobată cu modificări prin Legea nr. 261 din 29 aprilie 2002 potrivit căreia, persoanele fizice ale căror obiecte din metale prețioase, aliaje ale acestora și pietre prețioase au fost preluate abuziv, cu încălcarea reglementărilor în vigoare, după anul 1946 și până în anul 1990, pot solicita restituirea acestora [art. 26 alin. (1) din actul normativ menționat].
Așa cum corect a reținut instanța de apel, preluarea bijuteriilor în cauză nu a fost abuzivă, ci rezultatul conduitei ilegale a reclamantului care a omis declararea lor la intrarea în țară, fapt sancționat contravențional la acel moment printr-un act normativ, deci fără încălcarea reglementărilor în vigoare până în anul 1990.
Principiul neretroactivității legilor, înscris în art. 1 C. civ. este valabil deopotrivă pentru raporturile de drept civil, materiale și procesuale.
Mențiunea se impune în raport de faptul că, la data de 15 decembrie 2004, prin Legea nr. 591/2004, legiuitorul a considerat necesar să explice sintagma "preluare abuzivă", dându-i formă legislativă prin modificarea și completarea O.U.G. nr. 190/2000, mai exact a art. 26, modificându-i alin. (1) (prin eliminarea condiției de încălcare a reglementărilor în vigoare, după anul 1946 și până în anul 1990) și adăugând două alin. (11) și (12), dintre care al doilea cuprinde enumerarea actelor normative în temeiul cărora se consideră că s-au făcut preluări abuzive; printre acestea se află și Decretul nr. 244/1978.
Acest act normativ nu a fost invocat de reclamant în cererea de recurs, depusă cu mult înaintea intrării în vigoare a acestei legi (respectiv la 8 aprilie 2004), iar dispozițiile ei nu pot fi aplicate unei acțiuni înregistrate în anul 2003, nefiind o situație de excepție de la aplicarea principiului neretroactivității legilor.
De altfel, chiar legiuitorul a înțeles să ofere o soluție persoanelor aflate în situația reclamantului recurent, probabil ca urmare a confruntării cu hotărâri judecătorești similare, întemeiate pe reglementarea inițială din art. 26 menționat, astfel că, în art. II din Legea nr. 591/2004 a prevăzut că "persoanele îndreptățite în baza prevederilor art. 26 alin. (1) și (11) din O.U.G. nr. 190/2000, cărora, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, li s-au respins acțiunile judecătorești definitive și irevocabile, pot introduce acțiuni noi în baza prezentei legi, până la data de 31 decembrie 2006".
Trecând peste mențiunea de mai sus, în cauza de față nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor legii speciale în vigoare la data soluționării apelului declarat de Banca Națională a României în speță ale art. 26 alin. (1), astfel că decizia instanței de apel este legală și temeinică, motiv pentru care a fost respins recursul declarat de reclamant, ca nefondat [art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă].
| ← ICCJ. Decizia nr. 2353/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2502/2005. Civil → |
|---|
