ICCJ. Decizia nr. 2093/2005. Civil
| Comentarii |
|
La data de 26 august 1999 reclamantul H.W.G.O.R. a chemat în judecată pe pârâta B.I. pentru ca aceasta să fie obligată la restituirea sumei de 55.000 mărci germane și dobânda de 5% anual pentru împrumutul acordat conform contractului încheiat la data de 24 iunie 1996; obligarea pârâtei la restituirea tuturor veniturilor născute din utilizarea împrumutului de la primirea acestuia și până în prezent precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
Judecătoria sectorului 3 București, prin sentința civilă nr. 9389 din 21 octombrie 1999 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București întrucât valoarea litigiului depășește suma de 200.000.000 lei.
Prin cererea din 2 martie 2000, reclamantul și-a precizat cererea de chemare în judecată solicitând obligarea pârâtei să-i restituie suma de 55.000 DM conform contractului de credit din 24 iunie 1996 precum și cheltuieli de judecată ocazionate de proces.
Pârâta a depus întâmpinare la dosar și a menționat că i-a restituit reclamantului suma împrumutată așa încât acțiunea acestuia urmează a fi respinsă.
Tribunalul a încuviințat probe cu înscrisuri, interogatorii și efectuarea unor expertize criminalistice pentru a se stabili dacă semnătura reclamantului de pe înscrisul redactat în limba engleză din data de 11 martie 1998 privind restituirea sumei de 55.000 mărci germane, este sau nu preexistentă textului.
Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin sentința nr. 196 din 12 martie 2002 a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului H.W.G.O.R. și l-a obligat să plătească pârâtei, suma de 49.500.000 lei cheltuieli de judecată.
Din probele administrate tribunalul a reținut că la data de 24 iunie 1996 între părți s-a încheiat un contract de împrumut prin care reclamantul i-a împrumutat pârâtei suma de 55.000 mărci germane până la data de 31 decembrie 1996 stabilind totodată și o dobândă de 5% pe an.
La data de 11 martie 1998 s-a întocmit o chitanță prin care reclamantul recunoaște că a primit de la pârâtă suma de 55.000 mărci germane.
în cauză s-au efectuat trei expertize criminalistice prin care s-a urmărit să se stabilească dacă semnătura reclamantului este anterioară sau ulterioară scrierii din care rezultă că a primit suma menționată.
Experții ce au efectuat primele două expertize au concluzionat în sensul că tehnic, nu se poate stabili dacă semnătura aflată pe înscrisul din data de 11 martie 1998 în ce privește restituirea sumei de 55.000 mărci germane este sau nu preexistentă textului în limba engleză.
Cea de-a treia expertiză efectuată la 19 septembrie 2001 de trei experți cuprinde concluzia că semnătura reclamantului de pe înscrisul din 11 martie 1998 este preexistentă textului (a fost dată "în alb").
Tribunalul a omologat concluziile primelor două expertize din care rezultă că în cazul intersectării unor înscrisuri diferite, nu se poate stabili care dintre acestea este anterior.
S-a considerat că orientarea fibrelor celulozice de la suprafața hârtiei nu este un element de luat în seamă deoarece atât în situația în care semnătura ar fi preexistat scrisului cât și atunci când ar fi ulterioară, orientarea ar fi aceeași.
Mai mult, în cazul celor trei expertize a fost folosită aceeași aparatură, respectiv "Combina VSC 2000".
Pe de altă parte, tribunalul a avut în vedere că "nimeni nu-și poate invoca propria turpitudine pentru apărarea unui drept" astfel că reclamantul dacă a dat o semnătură "în alb" debitorului și-a asumat întreaga responsabilitate a semnăturii înscrisului, respectiv faptul că a primit suma de 55.000 mărci germane.
Ca urmare, reținând că la data de 11 martie 1998, pârâta a dovedit cu înscrisul depus la dosar că a restituit suma de 55.000 mărci germane împrumutată, tribunalul a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 51/A din 3 februarie 2003 a respins ca nefondat apelul reclamantului și a respins ca nedovedită cererea pârâtei pentru acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, în principiu, în cazul înscrisului sub semnătură privată singura condiție care se cere pentru valabilitatea acestuia este semnătura părților.
Că, în speță, intimata a prezentat o chitanță liberatorie a cărui scriptură a fost imprimată și semnătura apelantului-reclamant, a fost necontestată sub aspectul autenticității sale.
Apelantul reclamant a contestat scriptura textului imprimat care nu exprimă realitatea, întrucât suma împrumutată nu a fost restituită de intimată, susținând că a semnat în alb hârtia pe care s-a adăugat ulterior textul.
Instanța de apel a considerat că toate criticile aduse de apelant înscrisului sub semnătură privată nu sunt fondate.
Astfel, formalitatea multiplului exemplar este cerută în cazul contractelor sinalagmatice, caracter pe care nu-l are chitanța liberatorie din data de 11 martie 1998, iar mențiunea "bun și aprobat" este cerută înscrisurilor sub semnătură privată ce constată convenții unilaterale, lipsa acestei mențiuni putând fi invocată, conform art. 1180 C. civ., doar de intimata-pârâtă (debitor).
Apelantul reclamant, contestând scriptura înscrisului din 11 martie 1998, a susținut că a semnat "în alb" o hârtie pe care i-a înmânat-o intimatei-pârâte în scopul încheierii unui act de vânzare cumpărare, însă aceasta a confecționat ulterior pe înscris textul din care rezultă că i-a achitat împrumutul de 55.000 mărci germane.
A fost înlăturată ca derizorie apărarea apelantului că i-ar fi înmânat intimatei un înscris cu semnătură în alb, pentru a cumpăra un imobil cu motivarea că față de experiența profesională și funcția de demnitate publică ce o ocupa, nu a dat dovadă de minime diligențe referitor la consecințele unui asemenea act.
Pe de altă parte, s-a avut în vedere că în cadrul relațiilor dintre părți, apelantul, atunci când a cumpărat sau a vândut un imobil din România, întotdeauna i-a dat intimatei procură autentificată, așa cum rezultă din cele două contracte de vânzare cumpărare depuse la dosar. Din această perspectivă, apelantul cunoștea procedura de încheiere în formă autentică a contractelor de vânzare cumpărare și apărarea sa este neverosimilă.
Instanța de apel a considerat că tribunalul în mod judicios a înlăturat concluziile expertizei efectuate la data de 19 septembrie 2001, câtă vreme cele trei expertize au la bază întrebuințarea aceleiași aparaturi.
Primele două expertize au concluzionat în sensul că nu se poate stabili cu certitudine dacă semnătura de pe înscrisul sub semnătură privată este preexistent textului imprimat, în timp ce expertiza efectuată la data de 19 septembrie 2001 stabilește, fără dubii, că semnătura primitorului sumei este preexistentă, dată în alb.
Cum potrivit Codului de procedură civilă, niciuna din probe nu poate avea un caracter absolut, instanța de apel a constatat că ultima lucrare de expertiză nu se coroborează cu alte probe administrate în cauză, așa încât validarea concluziilor expertizelor anterioare de către tribunal este judicioasă.
Aplicând în completare principiul in dubio pro reo și faptul că nimeni nu-și poate invoca propria culpă în promovarea unei cereri, apelul reclamantului a fost respins ca nefondat.
în termenul prevăzut de lege împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul cât și pârâta.
Recurentul-reclamant își fundamentează cererea pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ. și solicită casarea hotărârilor și admiterea acțiunii sale.
Recurenta-pârâtă invocă dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. arătând că, în mod greșit, instanța de apel i-a respins ca nedovedită cererea pentru acordarea cheltuielilor de judecată deși această dovadă a fost atașată concluziilor scrise și s-a omis a fi analizată. Sub acest aspect a solicitat modificarea hotărârii și obligarea apelantului-reclamant să-i plătească cheltuielile de judecată în sumă de 34.700.000 lei.
în motivarea recursului său reclamantul susține în esență că decizia pronunțată de instanța de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină deoarece s-a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a fost denaturat mijlocul de apărare invocat în combaterea susținerilor intimatei (art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.).
Totodată, se susține că hotărârea este nelegală și netemeinică (art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.) prin aceea că s-a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale incidente privind regulile legale de probațiune ce limitează dreptul de apreciere al judecătorului și pe de altă parte instanța nu s-a pronunțat motivat asupra dovezilor legal administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
în dezvoltarea primului motiv de casare, recurentul precizează că instanța de apel, deși reține că, nu s-au administrat probe în această fază, totuși analizează contractele de vânzare-cumpărare autentice depuse și le denaturează valoarea spre împrejurări extrinseci raportului dedus judecății, folosindu-se de prezumții judiciare inapte să rezolve în concret litigiul.
Astfel, pe baza recunoașterilor, explicațiilor, apărărilor făcute de părți la interogatoriu coroborate cu înscrisurile depuse (contractul de credit din 24 iunie 1996 și chitanța liberatoare din 10 martie 1998) instanța era datoare să clarifice dacă înscrisul sub semnătură privată din 10 martie 1998 prezentat de intimată are funcția de chitanță liberatoare de plată și are puterea de a dovedi stingerea obligației.
Justa interpretare a probelor în aplicarea art. 1091,art. 1096,art. 1104,art. 1177,art. 1178 și art. 1169 C. civ. era concluzia că înscrisul invocat de intimată nu este regulat întocmit ci este realizat prin imprimarea unui text în limba engleză pe o coală de hârtie pe care preexista semnătura recurentului.
Că acest înscris sub semnătură privată din 10 martie 1998, necontestat sub aspectul semnăturii de către recurent, nu beneficiază de prezumția de autenticitate în ce privește conținutul ce s-a adăugat ulterior semnăturii. Or, prezumția de autenticitate a fost răsturnată prin dovada contrară, respectiv expertiza întocmită la data de 19 septembrie 2001 ce concluzionează în sensul că semnătura recurentului este preexistentă scripturii în limba engleză.
Se menționează că instanța de apel nu a soluționat legal mecanismul probatoriu privind realitatea adăugării textului imprimat posterior semnăturii pe înscrisul din 10 martie 1998 și nu a avut în vedere regulile legale impuse de art. 1177 C. civ. și art. 177 alin. (1) C. proc. civ. ce o obligă să verifice autenticitatea actului.
Prin contractul de credit părțile au convenit că plata datoriei să aibă loc prin transfer bancar în țara de domiciliu a recurentului (Germania) astfel că plata în numerar a 55.000 mărci germane în loc de 58.800 mărci germane, plată pretins făcută prin înscrisul din 10 martie 1998, al cărui conținut a fost adăugat ulterior, nu este aptă a o elibera de datorie pe intimată, mai ales că proba științifică (expertiza din 19 septembrie 2001) stabilește, fără dubii, că semnătura recurentului era preexistentă pe act.
Expunând concluziile celui de-al treilea raport de expertiză ce fusese și completat și înlăturându-l, instanța de apel, fără o motivare concretă, ce semnifică neanalizarea mijlocului de probă administrat a pronunțat o hotărâre nelegală și nu a avut în vedere valoarea probantă, hotărâtoare, a acestei lucrări în cauză.
Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului ca nefondat.
Recursul este fondat.
Este necontestat că părțile au lucrat împreună în perioada în care recurentul reclamant, în calitate de expert al Uniunii Europene, era șeful grupului de experți de la Comisia Națională de Statistică unde intimata-pârâtă era angajată la serviciul de protocol al instituției.
Pe parcursul colaborării între părți, s-a instalat între aceștia un climat de încredere reciprocă explicat prin împrejurarea că recurentul a mandatat-o pe intimată să-i cumpere și apoi să-i vândă un apartament pe teritoriul României (înscrisuri depuse în apel) precum și de faptul că intimata a primit de la recurent diverse sume de bani cu titlu de împrumut, așa cum aceasta a recunoscut la interogatoriul luat de instanța de fond.
în cauză, este în discuție împrumutul în sumă de 55.000 mărci germane acordat de recurent intimatei prin contractul de credit nr. 02.VI/ 1996 din 24 iunie 1996 pentru ca aceasta să-și achiziționeze un apartament.
S-a fixat ca termen de restituire a împrumutului data de 31 decembrie 1996.
Recurentul-reclamant, prin acțiunea promovată, susține că suma de 55.000 mărci germane nu i-a fost restituită de pârâtă.
Intimata-pârâtă a prezentat în instanță înscrisul sub semnătură privată din data de 11 martie 1998, semnat de recurent și din conținutul căruia rezultă că acestuia i-a fost remisă suma de 55.000 mărci germane, deci obligația s-a stins prin plată.
Prin răspunsul la interogatoriu, recurentul-reclamant și-a recunoscut semnătura pe acest înscris dar a susținut că textul în limba engleză a fost adăugat ulterior semnăturii sale.
A mai precizat că i-a dat intimatei un înscris cu semnătura sa "în alb" pentru a-i cumpăra un apartament.
în acest context, instanțele erau datoare să stabilească dacă înscrisul sub semnătură privată datat 11 martie 1998, semnat de recurent, are valoarea juridică a unei chitanțe liberatorii de plată prin conținutul său.
Instanța de apel, menținând hotărârea primei instanțe, a considerat că înscrisul sub semnătură privată din 11 martie 1998 reprezintă dovada plății împrumutului către recurentul-reclamant care și-a recunoscut semnătura pe această chitanță.
Curtea, verificând actele și lucrările dosarului precum și modul de aplicare și interpretare a dispozițiilor incidente cauzei constată că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății.
Astfel, potrivit art. 177 alin. (1) C. proc. civ. "Acela căruia i se opune un înscris sub semnătură privată este dator, fie să recunoască, fie să tăgăduiască scrisul ori semnătura". în același sens sunt și dispozițiile art. 1177 C. civ.
în cauza de față, recurentul-reclamant și-a recunoscut semnătura dar a contestat textul în limba engleză redactat pe computer, susținând că a fost adăugat ulterior.
Fiind în discuție autenticitatea conținutului înscrisului, sarcina probei incumbă intimatei pârâte.
La cererea recurentului-reclamant s-au efectuat în cauză trei expertize criminalistice pentru a se stabili dacă semnătura acestuia pe chitanța din 11 martie 1998 este preexistentă textului redactat pe calculator în limba engleză.
în expertiza criminalistică întocmită de expertul G.P., la data de 27 septembrie 2000, se conchide în sensul că nu se poate stabili dacă semnătura reclamantului este sau nu preexistentă textului.
La data de 11 aprilie 2001, expertul criminalist V.T. arată în lucrarea sa că orientarea fibrelor celulozice pe direcția traseului pastei de pix nu poate conduce la stabilirea ordinii imprimării textului și semnăturii deoarece cele două procedee inscriptorii sunt diferite ca tip (imprimarea cu jet de cerneală și respectiv depunere de pastă de pix). în consecință, orientarea fibrelor celulozice de la suprafața hârtiei este dată de trasarea elementelor grafice ale semnăturii, atât în situația în care semnătura ar fi preexistentă textului, cât și atunci când se imprimă mai întâi textul.
Se conchide în sensul că, tehnic, nu se poate stabili dacă semnătura de pe înscrisul din 11 martie 1998 este sau nu preexistentă textului.
La data de 19 septembrie 2001, experții C.D., C.M. și C.G. din cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice conchid în lucrarea efectuată că semnătura reclamantului pe înscrisul din 11 martie 1998 este preexistentă textului ( a fost dată "în alb").
S-a constatat că în cazul unei suprapuneri a celor două materiale de scriere (semnătura cu pastă albastră și textul cu cerneală neagră) ca în cazul de față, dacă mai întâi a fost pasta și apoi cerneala se observă o suprafață uniformă de culoare neagră iar în caz contrar o suprafață cu fond de culoare neagră peste care apar creste și muchii ale fibrelor de celuloză acoperite cu pastă de culoare albastră.
Pentru finalizarea constatărilor s-a procedat la examinarea traseelor respective cu ajutorul unui convertizor de imagine video spectral comparator (VSC 4C-Foster & Freeman, fabricație 2001) și s-a stabilit că trăsăturile de imprimantă sunt peste trăsăturile de pastă.
Aceste aspecte de ordin tehnic au fost coroborate cu așezarea atipică a textului pe hârtie ceea ce demonstrează că semnătura a fost executată cea dintâi și apoi textul.
Răspunzând la obiecțiunile intimatei la această ultimă lucrare, experții au precizat că imposibilitatea stabilirii succesiunii trăsăturilor intersectate, concluzie conținută de lucrările de expertiză anterioare se poate explica prin aceea că, la momentul efectuării lor, experții nu au dispus de aparatura nouă achiziționată de institut în vara anului 2001.
Totodată s-a menționat că succesiunea traseelor intersectate nu poate fi stabilită, de regulă, în cazul examinării acelora redate cu același instrument și cu același material de scriere, dar în cazul de față atât instrumentele cât și materialele de scriere au fost diferite, ceea ce a permis stabilirea succesiunii traseelor grafice.
Categoric, această ultimă expertiză, ca probă, nu are un caracter absolut dar concluziile lucrării se coroborează cu celelalte probe administrate, respectiv răspunsurile la interogatorii ale părților și existența unor relații bazate pe încredere reciprocă între acestea.
Mai mult, chiar modul atipic de așezare a textului imprimat pe computer, respectiv cât mai aproape de semnătura recurentului aflată pe coala de hârtie și în mijlocul acesteia conduce la concluzia că a fost adăugată ulterior semnăturii, așa cum au stabilit și experții.
Totodată, nu poate fi neglijată împrejurarea că această expertiză a fost efectuată cu o aparatură tehnică nouă pe care ceilalți experți nu au avut-o la dispoziție când au întocmit lucrările.
Având în vedere concluziile expertizei efectuată la data de 19 septembrie 2001 care stabilește că textul redactat în limba engleză a fost adăugat ulterior semnăturii recurentului pe înscrisul din data de 11 martie 1998, rezultă că această chitanță nu are un conținut real care să ateste că intimata a restituit împrumutul de 55.000 mărci germane recurentului, deci nu are valoarea juridică a liberării de datorie.
Considerând întrunite cerințele art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Curtea în baza art. 312 alin. (2) și art. 314 C. proc. civ. va admite recursul reclamantului, va casa hotărârile pronunțate în cauză și în fond va admite acțiunea reclamantului.
Va obliga pe intimata-pârâtă să-i restituie reclamantului echivalentul în lei, la data plății, la cursul BNR a sumei de 28.120 EURO (respectiv 55.000 mărci germane).
în temeiul art. 274 C. proc. civ. va obliga pe intimata pârâtă să plătească recurentului suma de 80.556.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale conform actelor aflate la dosar.
întrucât pârâta a declarat recurs numai pentru obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în apel, în raport de casarea hotărârilor pronunțate în cauză și admiterea acțiunii reclamantului, recursul pârâtei a fost respins ca nefondat deoarece aceasta a căzut în pretenții și nu i se mai cuvin cheltuieli de judecată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2406/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2390/2005. Civil → |
|---|
