ICCJ. Decizia nr. 2888/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2888
Dosar nr. 2278/200
Şedinţa publică din 11 aprilie 2005
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 7 septembrie 2001, reclamanta A.M. a chemat în judecată pe pârâta D.M., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să-i lase în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Bucureşti, compus din 4 camere şi anexe.
În motivarea acţiunii a arătat că, prin contractul de schimb încheiat cu numiţii P.R. şi P.V., autentificat sub nr. 925 din data de 6 martie 1974, de către notariatul de Stat al Municipiului Bucureşti, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, însă, prin Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 1986, emisă de Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, acest imobil a trecut în proprietatea statului.
A mai relevat că, prin sentinţa civilă nr. 7394/1995 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti s-a constatat cu autoritate de lucru judecat nulitatea deciziei de preluare, precum şi faptul că, reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
A mai susţinut că, pârâta, deşi cunoştea că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, l-a cumpărat de la SC F. SA, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2495/1997, care este lovit de nulitate absolută, deoarece imobilul nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995.
Totodată, s-a arătat că, atât contractul de schimb, ca mod originar de dobândire a dreptului de proprietate, cât şi sentinţa civilă nr. 7394 din 10 octombrie 1995 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti au dată certă anterioară celei la care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare.
Prin întâmpinare, D.M. a invocat excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi autorităţii de lucru judecat, iar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, arătând că, prin Decizia nr. 3543/2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, (irevocabilă), s-a respins acţiunea reclamantei, prin care solicitase constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, întrucât s-a constatat că pârâta este cumpărător de bună credinţă, astfel că acest act juridic nu mai poate fi înlăturat pe calea acţiunii în revendicare, printr-o comparare de titluri.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii, s-a susţinut că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat, chiar fără titlu valabil, pot fi revendicate, numai dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie, iar prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a prevăzut o procedură specială de restituire, astfel că acestea nu mai pot fi revendicate pe calea dreptului comun.
Prin încheierea de şedinţă din data de 21 decembrie 2001, excepţiile invocate au fost respinse, ca nefondate.
Prin sentinţa civilă nr.3028 din 15 martie 2002 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2509 din 14 noiembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, acţiunea a fost admisă, în sensul că, pârâta a fost obligată să-i predea reclamantei, în deplină proprietate şi posesie, imobilul revendicat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţele au reţinut, în esenţă că, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate, asupra imobilului revendicat, prin contractul de schimb, autentificat sub nr. 925 din 6 martie 1974 şi transcris în registrul de transcripţiuni imobiliare (drept care i-a fost recunoscut şi consolidat prin sentinţa civilă nr. 7394/1995 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti), contract translativ de proprietate şi opozabil ergo omnes, spre deosebire de titlul pârâtei, contractul de vânzare-cumpărare nr. 2495 din 22 aprilie 1997, care emanând de la un non dominus, nu are efect translativ de proprietate.
În urma cumpărării titlurilor părţilor, s-a reţinut că titlul reclamantei este determinant, întrucât provine de la un proprietar al cărui drept este preferabil celui al pârâtei, dobândit de la stat, care a preluat abuziv imobilul, cu încălcarea dispoziţiilor legale, în vigoare la data preluării.
Prin Decizia nr. 1008 din 22 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost modificată Decizia instanţei de apel, iar sentinţa instanţei de fond a fost schimbată în totalitate, în sensul că acţiunea reclamantei A.M. a fost respinsă, ca nefondată.
În motivarea deciziei, instanţa de recurs a reţinut în esenţă că, imobilul revendicat, preluat în mod abuziv de stat în anul 1986, intră sub incidenţa domeniului de reglementare al Legii nr. 10/2001, care intrase în vigoare anterior introducerii prezentei acţiuni.
Ca urmare, la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţi, erau aplicabile dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că, buna credinţă a chiriaşului făcea ca, titlul acestuia să fie preferabil celui al fostului proprietar.
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva deciziei nr. 1008 din 22 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, invocând temeiurile înscrise în art. 330 pct. 2 C. proc. civ.(în vigoare la acea dată).
S-a susţinut că instanţa de recurs a încălcat dispoziţiile legale imperative prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că a constatat în mod greşit că, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile acestui act normativ şi implicit, criteriul legal de preferinţă prevăzut în dispoziţiile art. 18 lit. d) şi art. 46 alin. (2), nesocotind totodată, principiile care guvernează acţiunea în revendicare.
S-a mai relevat că, întreaga procedură administrativă, în care se apreciază asupra modalităţii de restituire, în natură sau prin echivalent este aplicabilă doar imobilelor care, la data intrării în vigoare a acestui act normativ (14 februarie 2001), nu fuseseră deja restituite foştilor proprietari, pentru că în situaţia contrară, aceştia nu ar mai avea interesul să urmeze noua procedură, dreptul său subiectiv de proprietate fiind, deja, recunoscut şi consolidat.
Or, în cauză, reclamantei îi fusese restituit imobilul, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv prin sentinţa civilă nr. 7394/1995 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti (rămasă definitivă prin neapelare).
Este real că, la momentul când pârâta a cumpărat imobilul, prin contractul nr. 2495/1997, statul figura ca proprietar, întrucât sentinţa nr. 7394/1995, fusese casată prin Decizia civilă nr. 3381/1996 a Curţii Supreme de Justiţie.
Însă, urmare a desfiinţării acestei decizii şi implicit a pronunţării deciziei civile nr. 1725 din 12 mai 1999 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, titlul reclamantei şi-a dobândit retroactiv validitatea.
Faţă de principiul retroactivităţii efectelor nulităţii, rezultă că la momentul perfectării vânzării-cumpărării, imobilul în litigiu era proprietatea reclamantei, Statul Român neavând această calitate, astfel că pârâta a cumpărat imobilul de la un non dominus.
S-a mai susţinut că, întrucât acţiunea a fost fundamentată pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ., iar părţile, persoane fizice, au invocat fiecare un drept de proprietate asupra aceluiaşi imobil, rezultă că instanţa trebuia să ţină seama, la compararea titlurilor, de regulile generale din materia revendicării.
Că, prin compararea titlurilor părţilor, este neechivoc faptul că, autorul reclamantei avea un drept de proprietate preferabil, întrucât statul nu a fost niciodată proprietar al imobilului revendicat.
A mai învederat că reclamanta titulară a unui drept de proprietate legal recunoscut şi care nu a fost desfiinţat, a fost lipsită de bunul asupra căruia purta acest drept, fără a exista o cauză de utilitate publică, fiind încălcate, atât dispoziţiile art. 41 alin. (3) din Constituţia României, în vigoare la momentul pronunţării acestei hotărâri, cât şi cele ale art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiat la Paris, la 20 martie 1952.
Recursul în anulare este fondat şi se va admite pentru considerentele ce succed:
Prin acţiunea formulată la data de 7 septembrie 2001 reclamanta A.M. a chemat în judecată pe pârâta D.M., solicitând ca pârâta să fie obligată să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti.
Reţinând, în esenţă că, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, prin contractul de schimb, autentificat sub nr. 925 din 6 martie 1974, drept consolidat prin sentinţa civilă nr. 7394/1995 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, spre deosebire de titlul pârâtei, contractul de vânzare-cumpărare nr. 2495 din 22 aprilie 1997, care emanând de la un non dominus nu are efect translativ de proprietate, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 3038 din 15 martie 2002, a admis acţiunea aşa cum a fost formulată.
Soluţia a fost confirmată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care prin Decizia nr. 2509/A din 14 noiembrie 2002, a respins ca nefondat apelul pârâtei D.M.
Prin Decizia nr. 1008 din 22 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost modificată Decizia instanţei de apel, iar sentinţa instanţei de fond a fost schimbată în totalitate, în sensul că, acţiunea a fost respinsă ca nefondată.
Instanţa de recurs a reţinut că, imobilul revendicat, preluat abuziv de stat în anul 1986 intra sub incidenţa domeniului de reglementare al Legii nr. 10/2001 şi ca urmare la compararea titlurilor de proprietate erau aplicabile dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că buna credinţă a chiriaşului, făcea ca titlul acestuia să fie preferabil celui al reclamantei.
Cât priveşte celelalte critici din recurs, invocate în susţinerea preferabilităţii titlului, din considerentele deciziei rezultă că „ele au devenit inutil de analizat în condiţiile în care s-a reţinut buna credinţă a pârâtei-recurente, fiind deci îndeplinit criteriul de preferabilitate instituit de Legea nr. 10/2001 care paralizează efectele acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar".
Întrucât instanţa de recurs nu a analizat motivele de recurs cu care a fost investită şi nu a răspuns criticilor aduse hotărârii atacate – motivând soluţia prin prisma unor dispoziţii inaplicabile în speţă [art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001], Decizia pronunţată este esenţial nelegală.
Din punct de vedere al efectelor juridice, între acţiunea în revendicare şi retrocedarea pe cale judecătorească a imobilelor preluate în mod abuziv reglementate de Legea nr. 10/2001 există deosebiri esenţiale, încât nu se confundă.
Aşa fiind, în temeiul art. 3303 combinat cu art. 304 pct. 7 şi art. 313 C. proc. civ. va admite recursul în anulare declarat împotriva deciziei nr. 1008 din 22 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o casează.
În temeiul art. II alin. (2) din Legea nr. 195/2004 va trimite cauza la Curtea de Apel Bucureşti pentru rejudecarea recursului declarat de pârâta D.M. împotriva deciziei civile nr. 2509 din 14 noiembrie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei civile nr. 1008 din 22 aprilie 2003 A Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza la Curtea de Apel Bucureşti pentru rejudecarea recursului declarat de pârâta D.M. împotriva deciziei civile nr. 2509 din 14 noiembrie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2798/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2574/2005. Civil → |
|---|
