ICCJ. Decizia nr. 2985/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 2495 din 7 octombrie 2003, Judecătoria Moinești a respins acțiunea reclamantei C.M. care a solicitat, în contradictoriu cu pârâții P.A. și P.I., rezoluțiunea contractului de întreținere,
Instanța de fond a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2382 la 13 septembrie 1996 de B.N.P. V.C., reclamanta C.M. a vândut pârâților P.I. (fiica sa) și P.A. suprafața de 1125 mp teren fânaț, sub rezerva dreptului de uzufruct viager, pentru prețul de 600.000 lei. Din acest preț, la data încheierii contractului s-au achitat 100.000 lei, pentru diferența de 500.000 lei, pârâții obligându-se să îi asigure întreținere și îngrijire pe tot timpul vieții.
Contractul încheiat a fost calificat de instanța de judecată drept contract de întreținere, față de împrejurarea că obligația de întreținere reprezintă mai mult de jumătate din prețul convenit, iar acțiunea a fost calificată ca o reziliere de contract, și nu rezoluțiune, așa cum a solicitat reclamanta.
Față de această calificare, a fost respinsă excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată de pârâți și excepția lipsei calității procesuale active.
A mai reținut instanța, că relațiile dintre părți au fost normale, pârâții prestând întreținere prin trimiterea către reclamantă a unor sume de bani, deoarece, la data încheierii contractului, locuiau în altă localitate.
Apelul declarat de reclamantă a fost respins de Curtea de Apel Bacău prin decizia civilă nr. 292 din 17 martie 2004.
Instanța de apel a reținut că între părți, în anul 1996, s-a încheiat contractul autentificat pentru suprafața de 1125 mp teren. Reclamanta a recunoscut că pârâții și-au îndeplinit obligația de întreținere până în anul 2000, deși în cererea de apel afirmă că “în mod insuficient". Tot reclamanta a fost cea care a refuzat pârâților să o mai viziteze, dar nu a făcut dovada că neîndeplinirea obligației de întreținere este imputabilă pârâților.
Neînțelegerile dintre părți s-au datorat faptului că pârâții au construit un gard și au demolat vechiul grajd, construind unul nou. Pentru înlăturarea acestor impedimente, reclamanta are, însă, la îndemână alte mijloace legale.
împotriva acestei decizii, în termenul prevăzut de lege, a declarat recurs reclamanta.
Fără a indica vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., reclamanta critică, în esență, decizia instanței de apel pentru faptul că nu reușește să înțeleagă situația de fapt și că instanța a omis să se pronunțe asupra unor probe administrate în cauză.
Aceste critici permit încadrarea recursului declarat în dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., în raport de care va fi analizat.
Arată reclamanta că instanțele au omis să se pronunțe cu privire la adeverința medicală din care rezultă că prezintă cataractă la ochiul drept, cu scăderea acuității vizuale și că nu au ținut cont de înscrisul de la dosarul de fond, prin care se atestă că pârâta a fost avertizată de organele competente în legătură cu atitudinea față de reclamantă. Se mai susține că instanțele nu au luat în considerare nici declarațiile martorilor propuși de reclamantă, M.D. și C.E.
Cu privire la susținerile reclamantei, trebuie subliniat faptul că în recurs, instanța nu poate face o reevaluare a probelor administrate în fața instanței a cărei hotărâre se atacă.
Controlul judiciar al instanței de recurs este limitat strict la situațiile prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., precum și la eventuale motive de ordine publică, nesocotite de instanțe.
Recursul nu este fondat.
Actul medical la care reclamanta face referire nu este hotărâtor pentru dezlegarea pricinii, deoarece reclamanta nu a solicitat constatarea nulității contractului, în baza unor motive prevăzute de lege și care ar fi fost generate de starea sa de sănătate.
Fără a face trimitere directă la actul medical invocat, instanța de fond a înlăturat totuși susținerea reclamantei că ar fi nevăzătoare din anul 1992, observând că în anul 1996, aceasta a semnat personal contractul intitulat de vânzare-cumpărare.
De altfel, critica este adusă pentru prima dată în fața instanței de recurs, reclamanta nefăcând o astfel de apărare în fața instanței de apel.
Neîntemeiată este și susținerea referitoare la omisiunea instanțelor de a se pronunța cu privire la celelalte mijloace de probă, deoarece sentința instanței de fond face referiri concrete la înscrisurile și la motivele pentru care a stabilit că declarațiile martorilor propuși de reclamantă nu sunt concludente.
Instanța de apel a menținut constatările judecătoriei, subliniind, în plus, motivele care au dus la ivirea unei situații de tensiune între părți.
Pentru cele mai sus expuse, înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a fost respins ca atare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2986/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2982/2005. Civil → |
|---|
