ICCJ. Decizia nr. 3194/2005. Civil
| Comentarii |
|
La 22 martie 2002 reclamantul Ministerul de Interne a chemat în judecată pe pârâta Primăria Sinaia solicitând anularea Dispoziției nr. 109 din 15 august 2001 emisă de Primarul orașului Sinaia, prin care în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a dispus restituirea în natură către O.S.V., în calitate de moștenitoare a foștilor proprietari I.S. și I.P., a terenului în suprafață de 428 mp situat în Sinaia.
în motivarea cererii s-a susținut că dispoziția a fost emisă cu încălcarea art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prin aceea că a dispus și asupra suprafeței de 127 mp care nu era deținută de primărie, fiind în administrarea Poliției Sinaia.
Prin sentința civilă nr. 627 din 23 mai 2003 Tribunalul Prahova, secția civilă, a respins cererea ca nefondată cu motivarea că, în raport cu probele administrate, dispoziția de restituire în natură este legală și temeinică, întrucât imobilul a aparținut autorilor petentei O.S.V. și face parte din categoria imobilelor preluate abuziv definite ca atare prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 206 din 7 octombrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă.
Instanța de apel a reținut că, în contra susținerilor reclamantului, prin dispoziția atacată s-a dispus restituirea în natură a imobilului, imobil naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 și aflat în domeniul privat al statului, iar nu restituirea imobilului care constituie sediul Poliției Sinaia, și care a intrat în proprietatea statului prin moștenire vacantă.
Prin recursul declarat în termen și invocând cazurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., reclamantul Ministerul Administrației și Internelor a solicitat casarea deciziei date în apel, precum și a sentinței primei instanțe, iar pe fond admiterea cererii sale și anularea dispoziției atacate.
Dezvoltând în fapt și în drept recursul, reclamantul susține că folosește imobilul situat în Sinaia, format din clădire și teren în suprafață de 1020 mp, care i-a fost transmis în administrare în anul 1985 prin decizie a Biroului Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al județului Prahova și apoi prin H.G. nr. 178 din 13 martie 2000, iar suprafața de 127 mp din terenul de mai sus face parte din terenul de 420 mp restituit în natură prin dispoziția atacată.
în aceste condiții, arată reclamantul, s-a restituit în natură ceea ce nu se afla în deținerea primăriei, dispoziția atacată fiind emisă cu încălcarea prevederilor art. 25 alin. (1) și alin. (2) teza I din Legea nr. 10/2001 în sensul că dispoziția de restituire în natură putea avea ca obiect numai imobilele deținute de primărie, instituție care, cu privire la suprafața de 127 mp deținută de reclamant, avea numai obligația de a comunica starea de fapt solicitantei, care trebuia să notifice pe deținător, adică pe reclamant.
De asemenea, reclamantul impută instanței de apel că a stabilit o situație de fapt greșită, consecință a împrejurării că nu a ținut seama de planul anexă ștampilat și semnat de un expert autorizat și a lipsei de rol activ rezultată din neîncuviințarea expertizei tehnice cerută de reclamant, probe care ar fi făcut deplina dovadă că terenul de 127 mp restituit în natură face parte din terenul de 1020 mp deținut de reclamant, teren care face parte din domeniul public al statului potrivit art. 1 din Legea nr. 213/1998 și pct. I.24 și I.29 din Anexa la lege, fiind inalienabil, insesizabil și indivizibil conform art. 135 alin. (5) din Constituție și art. 11 din Legea nr. 213/1998.
Recursul nu este întemeiat.
Examinând cu prioritate criticile încadrate în motivele de recurs invocate referitoare la nelegala statuare asupra situației de fapt se constată că nu sunt fondate.
Astfel, nu este incident cazul de recurs prevăzut prin art. 304 pct. 10 C. proc. civ., întrucât din motivarea deciziei atacate rezultă cu certitudine că instanța de apel a verificat susținere din apel a reclamantului referitoare la dovada dreptului său de administrare dată de planul anexă la decizia nr. 364/1985, constatând că asemenea anexă nu există, iar planul de situație aflat la dosarul de fond nu atestă susținerile reclamantului.
Așadar, nu se poate imputa cu temei instanței de apel că nu
s-ar fi pronunțat asupra unei dovezi administrate și care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Nu poate fi primită nici critica referitoare la refuzul încuviințării probei constând în expertiză tehnică ca încălcare a rolului activ reglementat prin art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Potrivit art. 167 alin. (1) C. proc. civ., dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegarea pricinii, afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă prin întârziere.
Or, în concret, cererea privind încuviințarea expertizei formulată de reclamant a fost respinsă ca neconcludentă, instanța de apel apreciind că probatoriul existent permite soluționarea pricinii.
în aceste condiții, respingerea cererii nu poate fi calificată ca fiind rezultatul încălcării legii.
Dar, instanța de apel a lămurit pe deplin situația de fapt, întrucât terenul restituit în natură nu face parte din terenul aflat în administrarea reclamantului, fiind situat la nr. 2 pe strada P., în timp ce imobilul administrat de reclamant se află la nr. 4, pe aceeași stradă, fiind astfel două imobile diferite.
De altfel, petenta a cerut să-i fie restituite în natură amândouă imobilele, dar primarul a dispus numai cu privire la cel deținut de oraș, transmițând reclamantului notificarea referitoare la imobilul din administrarea acestuia.
Ca urmare, nici celelalte critici din recurs nu sunt întemeiate, dispoziția atacată fiind dată cu respectarea Legii nr. 10/2001.
Pentru toate cele ce preced recursul a fost respins, ca nefondat, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3149/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3215/2005. Civil → |
|---|
