ICCJ. Decizia nr. 3433/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3433
Dosar nr. 19400/200.
Şedinţa publică din 27 aprilie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
N.H. a chemat în judecată Primăria Municipiului Timişoara solicitând anularea dispoziţiei nr. 2474 din 8 decembrie 2003 emisă de Primarul municipiului Timişoara şi obligarea pârâtei să dea o nouă decizie prin care să-i fie acordate despăgubiri corespunzătoare cotei de ½ din imobilul situat în Timişoara, înscris în C.F. nr. 15322 Timişoara cu nr.top.4127/1, 4128/1.
În motivarea acţiunii reclamanta a învederat că imobilul în discuţie a fost vândut la licitaţie publică conform procesului-verbal de adjudecare nr. 48830 din 19 octombrie 1977 pentru neplata impozitului de 114.123 lei stabilit prin Decizia civilă nr. 1020 din 17 august 1971 a Tribunalului judeţean Timiş, în baza Legii nr. 18/1968.
Or, potrivit art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, imobile preluate abuziv sunt şi acelea „preluate de stat pentru neplata impozitelor din motive independente de voinţa proprietarului" prin hotărâri judecătoreşti, în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 şi din această perspectivă se încadra în dispoziţia legală invocată.
Astfel, reclamanta a susţinut că din Decizia tribunalului judeţean Timişoara, susindicată, rezulta că la stabilirea sumei ce urma să fie impozitată cu o cotă de 80% s-a avut în vedere şi suma de 91.750 lei reprezentând contravaloarea a 50 ducaţi mari de aur, 35 ducaţi mici din aur şi 3,555 kg. argint, deşi aceste metale preţioase fuseseră deja predate statului în perioada 1968-1969. Cum statul se afla deja în posesia metalelor preţioase, obligarea la plata impozitului de 91.750 lei apărea ca o dublă sancţiune şi era abuzivă, ceea ce îi dădea dreptul să solicite despăgubiri în temeiul art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, întrucât valoarea respectivă nu mai trebuia luată în calcul la stabilirea sumei totale impozabile, conform Legii nr. 18/1968. Astfel fiind reclamanta a pretins că pârâta, prin dispoziţia atacată i-a respins greşit notificarea nr. 422 din 17 iulie 2001 şi se impunea emiterea unei noi dispoziţii în sensul celor învederate prin acţiune.
Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 316 din 12 martie 2004 a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamanta N.H., soluţie menţinută de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 1733 din 7 septembrie 2004.
Din analiza întregului material probator, ambele instanţe au reţinut că prin Decizia civilă nr. 1020 din 17 august 1971 pronunţată de Tribunalul judeţean Timiş s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că cercetaţii S.C. şi I.H.(în prezent N.) nu justificau provenienţa licită a unor bunuri în valoare de 142.654 lei sumă care potrivit art. 2 din Legea nr. 18/1968 privind controlul provenienţei unor bunuri dobândite în mod ilicit a fost supusă unui impozit de 80%. Întrucât cercetaţii nu au achiesat impozitul datorat statului imobilul în discuţie a fost preluat de Administraţia financiară a municipiului Timişoara şi ulterior a fost vândut prin licitaţie publică, conform procesului-verbal de adjudecare nr. 48830 din 19 octombrie 1977.
Din această perspectivă, imobilul situat în Timişoara, nu a fost preluat abuziv de stat, aspect specificat şi în adresa nr. 5152 din 10 septembrie 2003 emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor, întrucât pct. 2.4 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 se referă în mod expres la neplata impozitelor din motive independente de voinţa proprietarului cum ar fi: arestarea persoanei pentru motive politice, deportarea acestuia pe motive politice, internare forţată în unităţi sanitare şi care făceau ca proprietarul să nu-şi poată exercita drepturile şi obligaţiile rezultate din dreptul de proprietate.
Or, în speţă, vânzarea imobilului în discuţie, la licitaţie publică, s-a făcut în considerarea unei obligaţii de plată a impozitului stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă intrată în puterea lucrului judecat şi prin urmare nu are un caractere abuziv.
Tot astfel, susţinerea reclamantei potrivit căreia ar fi fost supusă unei duble sancţiuni cât timp statul preluase şi monedele din metale preţioase şi îi inclusese la cheltuieli şi contravaloarea acestora de 91.750 lei, instanţele au considerat-o nefondată cât timp Banca Naţională a României cu adresa nr. 22396 din 4 august 2003 a confirmat că în anul 1990 I.H. în prezent N., a primit 1.034,84 g aur dentar în compensare pentru cele 85 monede din aur, cu procesul-verbal nr. 255 din 10 iunie 1990 conform Ordonanţei de restituire din 27 iunie 1990 dată de Procuratura judeţeană Timiş în dosarul nr. 477/VIII/1/1990.
Astfel fiind s-a concluzionat că reclamanta nu era îndrituită la despăgubirile solicitate şi prin urmare dispoziţia nr. 2474 8 decembrie 2003 emisă de Primarul municipiului Timişoara prin care s-a respins notificarea acesteia nr. 422 din 17 iulie 2001 era corectă.
În contra deciziei nr. 1733 din 7 septembrie 2004 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, a declarat recurs reclamanta N.H., invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând în esenţă că i-a fost greşit respins apelul deoarece conform art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001 era îndrituită la restituirea în natură sau la despăgubiri pentru imobilul în discuţie şi atunci când impozitul neplătit a fost stabilit abuziv, ca în speţă.
Din această perspectivă, modalitatea în care a fost stabilit respectivul impozit, prin act administrativ sau hotărâre judecătorească nu era relevantă, cerinţa textului fiind ca neplata impozitului să fie datorată unor motive independente de voinţa proprietarului.
Or, impozitul la care a fost obligată prin Decizia civilă nr. 1020/1971 a Tribunalului judeţean Timiş, a fost stabilit abuziv cât timp în cuprinsul cheltuielilor nejustificate a fost inclusă suma de 91.750 lei echivalentul ducaţilor ce-i fuseseră confiscaţi abuziv. Astfel fiind a fost supusă unei duble sancţiuni: confiscarea ducaţilor şi plata echivalentului lor, iar restituirea acestora după anul 1990 dovedeşte tocmai caracterul abuziv al confiscării unor bunuri aparţinând familiei sale.
Prin urmare, recurenta a solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul anulării dispoziţiei nr. 2474 din 8 decembrie 2003 emisă de Primarul municipiului Timişoara şi obligării statului la despăgubiri conform celor învederate prin acţiune.
Recursul nu este fondat.
Din dosar a rezultat că reclamanta N.H. a notificat Primăria municipiului Timişoara în temeiul Legii nr. 10/2001 solicitând despăgubiri corespunzătoare cotei de ½ din imobilul situat în Timişoara, înscris în C.F. nr. 15322 Timişoara, cu nr.top.4127/1, 4128/1, ce fusese vândut la licitaţie publică în contul impozitului de 114.123 lei la care reclamanta fusese obligată alături de S.C. prin Decizia civilă nr. 1020 din 17 august 1971 a Tribunalului judeţean Timiş, secţia civilă, în temeiul Legii nr. 18/1968 privind controlul provenienţei unor bunuri dobândite în mod ilicit.
Prin dispoziţia nr. 2474 din 8 decembrie 2003 emisă de Primarul municipiului Timişoara, notificarea a fost respinsă cu motivarea că nu se încadra în prevederile Legii nr. 10/2001 întrucât imobilul în discuţie nu a fost preluat abuziv de stat.
În mod constant reclamanta a susţinut însă că impozitul la care a fost obligată prin Decizia nr. 1020 din 17 august 1961 a Tribunalului judeţean Timiş, secţia civilă, a fost stabilit abuziv cât timp la capitolul cheltuieli a fost inclusă suma de 91.750 lei folosită pentru achiziţionarea unor monede din aur şi argint, bunuri confiscate de organele de urmărire penală în dosarul P/501/1968, dosar P 5271 şi 5698/1969 astfel că se încadra în prevederile art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001 şi prin urmare era îndrituită la despăgubiri.
Din observarea deciziei nr. 1020 din 17 august 1971 a Tribunalului judeţean Timiş, secţia civilă, a rezultat că reclamantei şi concubinului ei de la acea dată S.C., le-a fost verificată provenienţa bunurilor dobândite în perioada 1 ianuarie 1962–28 februarie 1970 conform Legii nr. 18/1968, statuându-se cu autoritate de lucru judecat că aceştia nu justificau bunuri şi cheltuieli în valoare de 142.654 lei sumă care potrivit art. 2 din lege era supusă unui impozit de 80% şi s-a dispus trimiterea dosarului Ministerului de Finanţe pentru urmărirea şi în casarea impozitului datorat.
Întrucât în perioada supusă verificării cercetaţii au achiziţionat monede din aur, suma de 91.750 lei investită în acest scop a fost evidenţiată la capitolul cheltuieli.
Împrejurarea că, respectivele bunuri au fost confiscate de organul de urmărire penală nu era de natură a exclude de la cheltuieli suma cu care fuseseră achiziţionate din moment ce respectiva sumă fusese efectiv folosită de cercetaţi în acest scop.
În adevăr, conform Legii nr. 18/1968, controlul provenienţei bunurilor persoanelor fizice avea caracterul unei cercetări în fapt a universalităţii bunurilor persoanei vizate, sens în care se proceda la examinarea veniturilor şi cheltuielilor în dinamica lor, iar constatarea văditei disproporţii dintre valoarea bunurilor şi veniturilor licite trebuia să aibă la bază o verificare temeinică a situaţiei persoanei cercetate.
Din această perspectivă, în speţă, prin hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat s-a stabilit în contradictoriu cu cercetaţii S.C. şi I.H. în prezent N., că suma de 91.750 lei necesară pentru procurarea monedelor de aur ce au fost confiscate în folosul statului pe motiv că fuseseră dobândite prin săvârşirea unei infracţiuni, trebuia inclusă la capitolul cheltuieli.
De asemenea, s-a apreciat că suma de 91.750 lei reprezintă o cheltuială nejustificată, alături de o altă sumă de 50.904 lei şi s-a conchis că cei doi cercetaţi nu au justificat provenienţa licită a unor bunuri şi cheltuieli în valoare de 142.654 lei.
Nu s-a primit apărarea celor doi cercetaţi potrivit căreia includerea la cheltuieli a sumei de 91.750 lei necesară pentru procurarea monedelor confiscate ar reprezenta o dublă sancţiune, apărare invocată în respectivul dosar.
În fine, în cauză s-a probat şi că în anul 1990 recurenta a primit 1.034,84 gr. aur dentar în compensare pentru cele 85 monede de aur confiscate anterior.
Pe de altă parte, în categoria imobilelor preluate abuziv potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 intră şi imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor din motive independente de voinţa proprietarului sau cele considerate a fi fost abandonate în baza unei dispoziţii administrative sau a unei hotărâri judecătoreşti în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
În acest context, prin neplata impozitelor din motive independente de voinţa proprietarului, trebuie înţelese acele situaţii în care neplata impozitului nu este imputabilă proprietarului, respectiv s-a datorat unui caz fortuit ori de forţă majoră.
În speţă însă, reclamanta-recurentă nu a probat că impozitul stabilit în sarcina ei şi a lui S.C. în baza Legii nr. 18/1968 nu a fost plătit dintr-un motiv de forţă majoră sau dintr-un caz fortuit pentru a putea invoca prevederile art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001.
Astfel fiind este şi irelevantă susţinerea recurentei, potrivit căreia impozitul ar fi fost calculat abuziv, întrucât condiţia cerută de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 vizează doar cauzele ce au determinat neplata impozitului iar nu şi modul de calcul al acestuia.
Faţă de cele ce preced recursul urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta N.H. împotriva deciziei nr. 1733 din 7 septembrie 2004 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9187/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3569/2005. Civil → |
|---|
