ICCJ. Decizia nr. 3980/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la 25 iunie 2002, completată la 29 octombrie 2002, reclamanții O.Ș.I. și N.A.V. au chemat în judecată pe pârâții P.P. și P.M. și au cerut instanței pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care pârâții să fie obligați să le lase în deplină posesie și folosință imobilul situat în București, și să se dispună înscrierea în cartea funciară a imobilului pe numele reclamanților, ca bun propriu, în cotă de 1 parte fiecare.
în motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii proprietarilor inițiali, imobilul a fost preluat abuziv de stat în anul 1953, apoi înstrăinat pârâților în baza Legii nr. 112/1995, dar cu încălcarea dispozițiilor acestei legi, iar prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 reglementează dreptul proprietarilor la revendicarea imobilelor preluate fără titlu valabil.
Judecătoria sectorului 2 București, prin sentința civilă nr. 9934 din 3 decembrie 2002, a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamanților, întrucât aceștia nu au urmat procedura specială de restituire a imobilului prevăzută în art. 20- 33 din Legea nr. 10/2001.
Apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței a fost respins de Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 600/A din 28 martie 2003, care a preluat argumentele expuse în considerentele sentinței.
Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanți și prin decizia civilă nr. 2221 din 22 octombrie 2003 a casat decizia tribunalului, a admis apelul formulat de reclamanți împotriva primei instanțe, a anulat sentința apelată și a reținut cauza spre rejudecare, ca instanță de apel.
S-a arătat în motivarea deciziei că întrucât acțiunea a fost introdusă de reclamanți împotriva pârâților, persoane fizice, trebuia soluționată de instanță, reclamanții urmărind ca prin compararea titlurilor părților să se dea eficiență titlului mai bine caracterizat.
Prin decizia nr. 33 din 14 ianuarie 2004, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, rejudecând cauza în fond, a respins ca nefondată acțiunea apelanților-reclamanți.
S-a reținut în considerentele hotărârii că imobilul a aparținut autorilor reclamanților, a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 111/1951, vândut apoi intimaților-pârâți prin contractul nr. 184 din 30 septembrie 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Vânzarea lucrului altuia nu atrage nulitatea absolută a actului de înstrăinare, ci nulitatea relativă, care, în cauză, putea fi invocată până la 8 februarie 2002, conform art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și fiind promovată la 25 iunie 2002 se consideră prescris dreptul la acțiune.
Reaua credință a cumpărătorilor nu s-a dovedit, în favoarea lor funcționează prezumția bunei credințe prevăzută de art. 1898 alin. (2) C. civ., cererea din 09 martie 1996, formulată de O.V., autoarea reclamanților, nu a fost înregistrată la I.C.R.A.L. Foișor, căreia îi era adresată, iar acordarea de despăgubiri pentru imobil creează prezumția că proprietarii inițiali au solicitat despăgubiri și intimații-pârâți nu au cunoscut preluarea abuzivă, fiind de bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții, cerând casarea ei și trimiterea cauzei la instanța de apel în vederea rejudecării apelului.
Recurenții își întemeiază recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 5, 9 și 10 C. proc. civ.
în ce privește motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., expuse împreună, recurenții susțin că au invocat nulitatea titlului intimaților pe cale de excepție, nu ca o cerere distinctă, situație în care problema prescripției nu se pune, întrucât excepțiile pot fi oricând invocate în cursul procesului și de oricare dintre părți, iar reținerea prescripției a pus instanța în imposibilitatea cercetării fondului, ceea ce impune casarea cu trimitere a deciziei recurate.
Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., recurenții arată că instanța a reținut greșit buna credință a intimaților, întemeiată pe faptul că autoarea recurenților nu a făcut dovada înregistrării la SC F. a cererii din 9 martie 1996 de restituire a imobilului, deși acest aspect este dovedit și că li s-au acordat autorilor despăgubiri pentru imobil, ceea ce prezumă că le-au solicitat.
Instanța a omis să se pronunțe asupra unui argument hotărâtor adus de recurent în sprijinul relei credințe a intimaților, anume că în momentul vânzării, SC F. nu le-a putut prezenta un titlu de proprietate al statului și în plus era necesar a se dovedi și eroarea comună asupra calității de proprietar a vânzătorului.
Recursul este nefondat.
Instanța de apel, în considerentele deciziei recurate, a reținut că cererea de constatare a nulității titlului cumpărătorilor intimați a fost invocată pe cale incidentală, situație în care examinarea prescripției acesteia, fondată pe prevederile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu se impunea, cu precizarea că această constatare nu a constituit un argument în sprijinul soluției primei instanțe, chemată a se pronunța asupra unui singur capăt de cerere, anume acțiunea în revendicare formulată de recurenți.
Buna credință a cumpărătorilor intimați este prezumată în temeiul art. 1898 alin. (1) C. civ., revenind recurenților, care au invocat reaua credință a intimaților, să facă dovada afirmațiilor lor.
în acest sens, art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede că actele de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință. înstrăinările legal efectuate în temeiul Legii nr. 112/1995, se arată în normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, la pct. 46.3, au beneficiul deplin al protecției Legii nr. 10/2001, în sensul că sunt recunoscute și conservate efectele acestor acte.
în prezenta cauză, recurenții nu au notificat pe intimați asupra intenției de a cere retrocedarea imobilului și nu i-au încunoștiințat nici pe altă cale, intimații au respectat termenul de 6 luni de la adoptarea legii prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, după care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare.
Contrar susținerii lor, recurenții nu au făcut dovada înregistrării la SC F. a cererii din 9 martie 1996 și despăgubirile în sumă de 228.877.177 lei pentru apartament nu s-ar fi acordat recurenților dacă aceștia nu le-ar fi cerut.
Critica recurenților privind omisiunea instanței de a se pronunța asupra unui argument adus de ei, acela că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, SC F. nu a putut prezenta un titlu de proprietate al statului, este nefondată. Instanța nu are obligația a examina fiecare argument expres, iar reproșul privind necesitatea dovedirii erorii comune, alături de buna credință, este neîntemeiat, această condiție fiind necesară doar la examinarea validității actului de înstrăinare, cerere cu care instanța nu a fost sesizată.
Pentru aceste considerente, recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4517/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4079/2005. Civil → |
|---|
