ICCJ. Decizia nr. 4203/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 21 decembrie 1998 la Judecătoria sector 1 București reclamanții B.R.G.C. și B.C.H.Z. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC R. cerând ca prin hotărârea ce se va pronunța "să se constate nulitatea titlului de deținere al statului" asupra apartamentului nr. 22 etaj 5 din București, care a aparținut mătușei lor și să li se predea apartamentul în deplină proprietate și posesie.
în motivare au arătat că apartamentul a trecut în proprietatea statului prin aplicarea abuzivă a Decretului nr. 92/1950 deoarece autoarea lor făcea parte din categoria persoanelor exceptate.
La data de 27 aprilie 2000 reclamanții și-au precizat acțiunea solicitând să se constate și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 56/112 din 1999 prin care apartamentul revendicat a fost vândut numiților G.C., G.E. și G.C.Ș.
Prin sentința civilă nr. 10331 din 24 iunie 1999 Judecătoria sectorului 1 București și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București.
Prin sentința civilă nr. 742 din 19 octombrie 2001 Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, a respins acțiunea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reținut în esență că reclamanții nu și-au dovedit calitatea procesuală activă, respectiv nu au dovedit că :
- B.R.G.C. și
- B.R., cât și că
- B.C.H.Z. și
- B.C.
sunt una și aceeași persoană.
Tribunalul a mai reținut că nu s-a demonstrat că Z.C.M. care a avut succesiv și numele de B. și Ș.A. era exceptată de la aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950.
împotriva acestei sentințe reclamanții au formulat apel criticând-o deoarece acțiunea a fost respinsă, reținându-se lipsa calității procesuale active în condițiile în care această excepție nu a fost invocată și nu s-a discutat în cursul judecății. Mai este criticată hotărârea deoarece nu a analizat cu atenție materialul probator care demonstra și faptul că autoarea reclamanților era exceptată de la aplicarea Decretului nr. 92/1950 cât și faptul că pârâții care au cumpărat apartamentul în litigiu au dat dovadă de rea-credință la data cumpărării.
Prin decizia civilă nr. 95 din 4 martie 2003 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul, a schimbat în tot sentința și pe fond a admis în parte acțiunea precizată.
A constatat nevalabilitatea titlului Statului cu privire la apartamentul în litigiu, a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 56/112/1999 al acestui apartament și a respins cererea privind obligarea pârâților Consiliul General al Municipiului București și SC R. SA să predea reclamanților apartamentul în deplină proprietate și posesie.
Pentru a hotărî astfel instanța a reținut în baza probelor că apartamentul a intrat abuziv în proprietatea statului a fost demonstrată calitatea procesuală activă a reclamanților numele lor fiind trecute incomplet în certificatul succesoral.
S-a mai reținut că s-a făcut dovada relei credințe a părților contractante la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu.
în fine, s-a mai reținut că cererea de revendicare a imobilului a fost formulată doar în contradictoriu cu autoritatea administrativă locală, nu și față de pârâții persoane fizice și în condițiile în care dreptul de proprietate nu a figurat niciodată în mod legal în patrimoniul Statului și al unității administrative a fost respinsă cererea reclamanților față de pârâtele persoane juridice.
împotriva acestei decizii pârâții G.E., G.C. și G.C.Ș. și SC R. au formulat recurs.
I. Pârâții G.E., G.C. și G.C.Ș. au invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Hotărârea este criticată pentru că s-a bazat pe probe neconcludente care nu puteau conduce la concluzia că autoarea reclamanților era exceptată de la aplicarea Decretului nr. 92/1950 și reclamanții nu și-au demonstrat calitatea procesuală activă.
Pârâții arată că au fost de bună credință și nu au avut știință de cererea de restituire în natură a imobilului.
Instanța de apel deși a arătat că legea specială nu a fost invocată explicit, totuși a dat eficiență principiilor acestei legi.
II. Pârâta SC R. SA își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Se susține în esență că imobilul a intrat în proprietatea Statului cu titlu și că părțile au fost de bună credință la data încheierii contractului fiind respectate dispozițiile art. 948 C. civ. și ale Legii nr. 112/1995 și Legii nr. 10/2001.
Prin întâmpinările formulate intimații B.C.H.Z. și B.R.G.C. au solicitat respingerea recursurilor.
Recursurile nu sunt fondate.
Criticile celor două recursuri sunt comune și ele urmează a fi analizate ca atare, considerentele de respingere fiind aceleași.
Potrivit art. 46.3 din Normele aprobate prin H.G. nr. 498/2003 beneficiul deplin al protecției Legii nr. 10/2001, cu modificările ulterioare este recunoscut în cazul susținerilor efectuate în baza Legii nr. 112/1995 după data de 24 noiembrie 1998 când a intrat în vigoare Legea nr. 213/1998, numai dacă buna-credință a subdobânditorului în momentul înstrăinării este dovedită.
Rezultă că în acest caz buna-credință nu se prezumă și ca atare se impune a fi probată inclusiv prin dovada că subdobânditorul a depus diligențele necesare pentru a se convinge că a contractat înstrăinarea bunului cu un VERSUS DOMINUS.
Or, în speță, în condițiile în care, necontestat, bunul din litigiu a fost preluat de stat cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, deci fără titlu valabil, pârâții recurenți erau obligați să depună diligențele necesare pentru a se convinge că vânzătorul era un VERSUS DOMINUS. Rezultatul însemna evitarea, prin precauțiune, a încheierii unui act juridic păgubitor pentru interesele legitime ale reclamanților și în nici un caz perfectat pe riscul asumat de pârâți.
Omisiunea acestora se constituie într-o gravă neglijență (culpa lata) vecină cu dolul (dolo proxima) ceea ce înseamnă rea-credință diametral opusă bunei credințe (simplu afirmată prin cererea de recurs).
Odată discutate și rezolvate aceste critici se poate considera că s-au cercetat implicit și celelalte critici care le sprijină pe acestea, fiind subsumate.
Așa fiind, recursurile au fost respinse ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4223/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4167/2005. Civil → |
|---|
