ICCJ. Decizia nr. 4282/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4282
Dosar nr. 29989/1/2005
Nr. vechi 13371/200.
Şedinţa publică din 2 mai 2006
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 194 din 16 martie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. 1167/2004, s-a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de contestatoarea P.G. în contradictoriu cu intimata Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general, cu motivarea că nu s-au depus înscrisurile doveditoare de proprietate în termenul prevăzut de lege, fiind incidente dispoziţiile alineatului unic al OUG nr. 10/2003 care prevede că în toate cazurile actele depuse sau invocate de persoana îndreptăţită, după expirarea termenului prevăzut de alin. (1) nu mai pot fi admise ca probe pentru soluţionarea cauzei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 608/A din 23 septembrie 2005, a admis apelul contestatoarei; a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a admis contestaţia; drept consecinţă a fost anulată dispoziţia nr. 2990 din 24 mai 2004 şi obligată intimata să acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în suprafaţa de 216 mp situat în Bucureşti.
Pentru a pronunţa Decizia instanţa de apel a reţinut că potrivit prevederilor art. 221 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005, potrivit cărora în absenţa unor probe contrare, existenţa sau, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, precum şi dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi text de lege, conform cărora, în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Arată instanţa că la poziţia nr. 106 din Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 55 din 23 martie 1981 apare evidenţiat în calitate de proprietar al imobilului I.B., tatăl apelantei.
Împotriva deciziei a declarat recurs Municipiul Bucureşti, întemeiat în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că instanţa, la pronunţarea hotărârii, trebuia să aibă în vedere doar înscrisurile depuse la dosarul ce a stat la baza emiterii dispoziţiei şi nu cele depuse ulterior.
Analizând hotărârea recurată, prin prisma criticilor formulate şi în raport de probele administrate în toate etapele procesuale, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Prin dispoziţia nr. 2990 din 24 mai 2004, emisă de primarul general al municipiului Bucureşti, notificarea formulată de reclamant a fost respinsă deoarece nu a făcut dovada dreptului de proprietate.
Din înscrisurile anexate notificării a rezultat că din anul 1953 şi până în anul 1981 la rolul fiscal al imobilului mai sus descris a figurat drept plătitor de impozite tatăl reclamantei, I.B., că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 55/1981, că imobilul construcţiei a fost demolat şi că, potrivit procesului-verbal nr. 289 din 15 aprilie 1982, autorul reclamantei a încasat despăgubiri.
Potrivit dispoziţiilor art. 23 pct. 1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, recurenta avea obligaţia de a comunica reclamantei că documentaţia necesară este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire, dispoziţie pe care recurenta nu a îndeplinit-o.
Ca atare, în faza jurisdicţională, instanţa a complinit cerinţele legii, în sensul completării probatoriului necesar a fi administrat, astfel cum dispune legea de reparaţie.
Instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 221 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, lege nouă, de imediată aplicare potrivit cu care, în absenţa unor probe contrare existenţa dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.
În cauză, din anexa la Decretul nr. 55/1981, poziţia 106, rezultă că imobilul a fost preluat de I.B.
Drept urmare, făcând aplicarea alin. (2) al art. 22, în conformitate cu care, în absenţa unor probe contrare persoana nominalizată în actul administrativ sau de autoritate este presupusă a deţine imobilul sub nume de proprietar, instanţa a constatat calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei, astfel cum este definită prin art. 3 şi art. 4 alin. (2) din legea de reparaţie.
Înalta Curte, constatând că prin Decizia recurată legea de reparaţie a fost corect aplicată şi că motivele de recurs întemeiate în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general împotriva deciziei civile nr. 608/A din 23 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII –a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 430/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 430/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
