ICCJ. Decizia nr. 4504/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4504
Dosar nr. 10263/200.
Şedinţa publică din 27 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 1 iulie 2003 reclamanta S.I. SRL a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice şi Trezoreria Statului sector 1 Bucureşti, pentru obligarea acestora la restituirea sumei de 679.392.677 lei reprezentând plată nedatorată.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 5862 din 30 septembrie 2003, a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor iar pe fond a respins acţiunea ca neîntemeiată.
În motivarea soluţiei instanţa a reţinut că reclamanta a virat în contul Trezoreriei Statului suma de 679.392.677 lei, cu titlu de taxă judiciară de timbru pentru intabularea în cartea funciară a imobilului situat în sectorul 1.
Motivaţia reclamantei, în sensul că - executorii bancari, prin care s-a făcut executarea silită asupra imobilului nu pot fi asimilaţi executorului judecătoresc şi, ca urmare, procesul verbal de finalizare a executării silite întocmit de aceştia, nu se poate asimila cu ordonanţa de adjudecare prevăzută de art. 9 din Legea nr. 146/1997, nu a fost primită
S-a reţinut că art. 9 din Legea nr. 146/1997 nu face nici o distincţie între actele întocmite de executorii bancari şi cei judecătoreşti, regula comună fiind că ordonanţa de adjudecare se taxează la valoare, iar scutirile invocate se referă doar la instituţia A.V.A.B. şi nu la beneficiarii procedurii execuţionale îndeplinite de A.V.A.B.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 178 A din 3 februarie 2004, a admis apelul reclamantei şi a schimbat sentinţa în sensul că a respins acţiunea ca inadmisibilă urmare invocării din oficiu a acestei excepţii.
Pentru a pronunţa această hotărâre curtea a reţinut că art. 18 din Legea nr. 146/1997 dă posibilitatea părţii nemulţumite de modalitatea de stabilire a taxei de timbru să atace măsura cu contestaţie, potrivit procedurii prevăzute de OUG nr. 13/2000.
S-a constatat că reclamanta nu numai că nu a contestat măsura timbrării ci a şi plătit suma dispusă, cu ordinul de plată nr. 1 din 21 martie 2002. În raport de împrejurarea că suma pretinsă drept diferenţă de taxă de timbru nu se încadrează în dispoziţiile art. 23 lit. a), b) din Legea nr. 146/1997, nefiind vorba de o eroare de calcul, s-a apreciat că acţiunea în temeiul invocat nu este admisibilă.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat în termen legal recurs, criticând soluţia pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. Astfel s-a susţinut că instanţa de apel are o motivare contradictorie de vreme ce reţine că apelanta care a contestat cuantumul timbrajului a fost totuşi de acord cu acesta, achiesând la plata sa. Recurenta sub acest aspect a precizat că s-a conformat dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 care obligă la plata anticipată a taxei de timbru.
Sub aspectul pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. recurenta a criticat greşita interpretare a dispoziţiilor art. 23, alin. (1) şi (2) din Legea nr. 146/1997 în sensul că acestea nu se aplică în speţă. S-a apreciat că din contră, articolul citat reglementează restituirea taxei de timbru plătită peste cuantumul legal, fără să distingă dacă depăşirea rezultă din simpla eroare de calcul sau aplicarea greşită a textului de lege, interesând doar consecinţa, existenţa unei plăţi nedatorate. În acest sens s-au invocat şi dispoziţiile art. 1092 C. civ., în raport de cuantumul legal al taxei în discuţie, stabilit de art. 9 alin. (5) din Legea nr. 146/1997.
În sfârşit se mai arată că potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Constituţia Română, procedurile administrative sunt facultative.
Recursul este nefondat şi se va respinge pentru următoarele considerente:
Reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe art. 1092 C. civ, OUG nr. 51/1998, Legea nr. 409/2001, Legea nr. 146/1997 şi Decizia nr. 127/2003 a Curţii Constituţionale.
În fapt a pretins că suma achitată de ea cu titlu de taxă judiciară de timbru, în valoare de 679.392.677 lei nu era datorată întrucât pentru intabularea unor imobile în cartea funciară există, conform art. 9 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 o taxă fixă de 30.000 lei.
S-a motivat cererea de restituire pe împrejurarea că judecătorul de carte funciară le-a pus în vedere în mod greşit să timbreze la valoare imobilul.
Potrivit art. 1092 C. civ. orice plată presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii.
Instanţele au constatat în mod legal că nu sunt întrunite în cauză dispoziţiile art. 1092 C. civ. întrucât plata efectuată de reclamantă a avut ca temei dispoziţia judecătorului de carte funciară în cererea de intabulare.
Pe cale de consecinţă discuţia asupra legalităţii plăţii efectuate, se mută pe tărâmul legii speciale, Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
Potrivit acestei legi acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru, prevăzute de lege şi se taxează diferenţiat după cum obiectul este sau nu evaluabil în bani, cu excepţiile prevăzute de lege.
Reclamantei i s-a fixat o taxă de timbru pentru o cerere de intabulare în carte funciară, taxă pe care a plătit-o cu ordin de plată la 21 martie 2002, iar instanţa, constatând îndeplinite dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 146/1997, în sensul că s-a achitat taxa de timbru de 679.392.677 lei, a pronunţat, la 25 martie 2002 încheierea nr. 3172/2002 de intabulare a dreptului de proprietate al reclamantei asupra unui imobil.
Legea taxelor judiciare de timbru prevede în art. 18 că determinarea cuantumului acestora se face de către instanţa de judecată (pentru cazul ce interesează speţa), iar acelaşi text prevede la alin. (2) că împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face contestaţie potrivit dispoziţiilor aplicabile în materia fiscală, cu procedura prevăzută de OUG nr. 13/2000, în vigoare la data introducerii acţiunii.
Cum măsura dispusă de instanţă nu a fost contestată pe căile prevăzute expres de lege, în vigoare la data stabilirii acesteia, este inadmisibilă o acţiune ulterioară de restituire care se bazează pe susţinerea că modalitatea de stabilire a taxei de timbru illo tempore este nelegală, din lipsa unei contestări în condiţiile prevăzute de lege.
Sub acest aspect soluţia instanţei de apel este temeinică şi legală, o contestare a sumei stabilite de instanţă potrivit Legii nr. 146/1997 fiind inadmisibilă în afara cadrului legal stabilit de această lege specială. Instanţa a făcut o corectă aplicare a legii şi motivarea nu conţine nici o contradicţie în raport de cele mai sus arătate.
Pentru considerentele expuse se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC S.I. SRL împotriva deciziei civile nr. 178 A din 3 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4584/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4433/2005. Civil → |
|---|
