CSJ. Decizia nr. 4612/2005. Civil. Constatare nulitate absolută contract de vânzare-cumpărare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4612/2005
Dosar nr. 20940/2004
Şedinţa publică de la 31 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă din 13 august 2002, precizată la 25 februarie 2003, reclamantele B.S. şi B.A.M. au chemat în judecată pe vânzătorii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi SC T.A. SA Bucureşti şi pe cumpărătorii M.T.G. şi M.V. solicitând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1978 din 2 decembrie 1996 având ca obiect apartamentul nr. 1 din imobilul situat în Bucureşti, compus din 4 camere, vestibul, baie, cămară, culoar, bucătărie şi pivniţă.
Motivând în fapt acţiunea, reclamantele au susţinut că imobilul a constituit proprietatea reclamantei B.S. şi defunctului ei soţ B.C., fiind trecut abuziv în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, că în temeiul art. 14 din Legea nr. 112/1995 au solicitat, la 10 iulie 1996, restituirea în natură a imobilului, dar anterior cererii de restituire în natură imobilul a fost vândut chiriaşilor M. cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, toate părţile contractuale fiind de rea credinţă, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Acţiunea astfel motivată a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 8140 din 4 noiembrie 2003 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.
Judecătoria a statuat mai întâi că titlul statului asupra imobilului nu este valabil prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 pentru că Decretul nr. 92/1950 a fost contrar Constituţiei din 1948, iar acest act de naţionalizare a fost greşit aplicat întrucât B.C. era muncitor în anul 1950, fiind astfel exceptat de la naţionalizare conform art. II din Decretul nr. 92/1950.
Aceiaşi instanţă a stabilit mai apoi reaua credinţă a părţilor din contractul de vânzare-cumpărare dată în privinţa vânzătorilor de faptul că, deşi cunoşteau că imobilul a făcut obiectul unei cereri de restituire în natură, au procedat la vânzare încălcând legea, iar în privinţa cumpărătorilor de lipsa oricăror minime diligenţe care le-ar fi permis să cunoască caracterul incert al titlului statului şi existenţa cererii de restituire în natură formulată de foştii proprietari deposedaţi abuziv.
În raport de aceste constatări, judecătoria a hotărât că sunt incidente dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel încât a rezolvat pricina în modul arătat.
Sentinţa a fost atacată cu apel de către toţi pârâţii, care au contestat reţinerea relei credinţe cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, susţinând că au avut încredinţarea că imobilul poate face obiectul vânzării-cumpărării întrucât nu au fost notificaţi de către reclamante să nu vândă, demersurile acestora limitându-se la formularea cererii de restituire în natură conform Legii nr. 112/1995, astfel că au beneficiul bunei-credinţe prezumat de lege, reclamantele nefăcând dovezi prin care să răstoarne prezumţia bunei-credinţe.
În plus, pârâţii cumpărători M.T.G. şi M.V. au criticat hotărârea instanţei şi pentru greşita statuare referitoare la exceptarea de la naţionalizare a lui B.C., susţinând că s-a stabilit o situaţie de fapt greşită în ceea ce priveşte calitatea de muncitor a acestuia, probele avute în vedere referindu-se la perioada ulterioară aplicării Decretului nr. 92/1950.
Apelurile au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 1643 din 13 septembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Instanţa de apel a reţinut ca stare de fapt că imobilul a fost naţionalizat pe numele lui B.C., care era muncitor în perioada 1948-1950, iar în drept a statuat că titlul statului nu este valabil, ceea ce rezultă din dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, pentru că Decretul nr. 92/1950 contravenea Constituţiei din 1948 şi tratatelor la care România era parte.
Cu referire la vânzătorul imobilului, instanţa de apel a constatat că a fost de rea credinţă deoarece fusese încunoştiinţat de existenţa cererii de restituire în natură formulată de reclamante, ceea ce excludea obligaţia acestora de a mai face şi alte demersuri.
Reaua credinţă a fost reţinută şi în sarcina pârâţilor cumpărători cu motivarea că, aşa cum au recunoscut prin răspunsurile date la interogatoriile luate, nu şi-au îndeplinit obligaţia de minimă diligenţă pentru a afla dacă imobilul pe care doreau să îl cumpere făcea sau nu obiectul unei cereri de restituire în natură din partea foştilor proprietari.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recursuri de sine stătătoare pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi SC T.A. S.A. Bucureşti şi recurs comun pârâţii M.T.G. şi M.V.
Recursurile declarate de pârâţii persoane juridice au ca temei cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi motivare în fapt asemănătoare.
Prin aceste recursuri se susţine că instanţa de apel a greşit în calificarea părţilor contractului ca fiind de rea-credinţă, deoarece nu s-a observat că existenţa cererii de restituire în natură formulată de către reclamante nu echivalează cu dobândirea dreptului pretins prin aceasta şi cu interdicţia vânzării imobilului conform prevederilor Legii nr. 112/1995, dat fiind că acest act normativ a reglementat numai situaţia imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, prevăzând posibilitatea restituirii în natură către foştii proprietari numai a imobilelor în care aceştia locuiau în calitate de chiriaşi, ceea ce nu este cazul reclamantelor.
De asemenea, se contestă statuarea referitoare la nevalabilitatea titlului statului, arătându-se pe de o parte că B.C. deţinea un număr mare de apartamente din care obţinea chirii, făcând astfel parte din categoria exploatatorilor de locuinţe şi încadrându-se în art. I al Decretului nr. 92/1950, iar pe de altă parte că simpla cerere de restituire formulată de reclamante în temeiul Legii nr. 112/1995 constituie o achiesare a acestora la faptul că imobilul a fost preluat de stat cu titlul valabil.
Prin recursul comun, pârâţii M.T.G. şi M.V. au enunţat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7-10 C. proc. civ.
Dezvoltând recursul, aceşti pârâţi au susţinut sub un prim aspect că, în aplicarea art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a interpretat greşit situaţia de fapt şi de drept, neobservând că instanţele nu au competenţa să desfiinţeze titlul statului de proprietate, întrucât decretul nr. 92/1950 este un act normativ cu putere de lege, neputând fi asimilat unui act juridic civil, nefiind de competenţa instanţelor de judecată de a cerceta neconstituţionalitatea lui; de asemenea greşind în interpretarea probelor administrate, care, în realitate, fac dovada că în perioada 1943-1952 B.C. nu are activitate de muncă, deţinând mai multe apartamente în Bucureşti şi Buzău.
Sub al doilea aspect, aceiaşi pârâţi impută instanţei de apel încălcarea dispoziţiilor art. 1899 C. civ. prin înlăturarea prezumţiei de bună-credinţă fără a exista probatoriu care să justifice aceasta, în condiţiile în care pârâţii au fost chiriaşi în imobil timp de peste 27 ani, având reprezentarea că statul este proprietarul imobilului, iar reclamantele nu i-au notificat şi nici în alt mod nu i-au înştiinţat cu privire la pretinsul lor drept de proprietate, ceea ce denotă că obligaţia de minimă diligenţă revenea reclamanţilor, iar nu pârâţilor cumpărători.
Mai mult, susţin pârâţii, la data contractului de vânzare-cumpărare, reclamantele, care nu locuiau în imobil şi care deţineau în proprietate un alt imobil, erau îndreptăţite conform legislaţiei în rigoare doar la primirea de despăgubiri şi nicidecum la restituirea imobilului în natură.
Pentru argumentele utilizate toţi pârâţii au solicitat admiterea recursurilor declarate, casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi, pe fond, respingerea acţiunii reclamantelor.
Recursurile nu sunt întemeiate şi vor fi respinse ca nefondate pentru cele ce succed şi în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Mai întâi este de observat că starea de fapt stabilită în primă instanţă şi în apel nu poate fi repusă în discuţie pe calea recursului, fiind consecinţa modului în care instanţele au interpretat probele administrate, inclusiv cele indicate prin recursuri ca demonstrând că foştii proprietari făceau parte din alte categorii sociale decât cele exceptate de la naţionalizare prin art. II din Decretul nr. 92/1950.
Cu alte cuvinte, aşa cum rezultă din motivarea hotărârilor date în cauză, instanţele au avut în vedere toate probele administrate, stabilind pe baza interpretării acestora că foştii proprietari aveau calităţi socio-profesionale care îi exceptau de la aplicarea Decretului nr. 92/1950.
Chiar dacă, aşa cum se pretinde pe calea recursurilor de faţă, statuările de fapt ale instanţelor sunt greşite, eventuala eroare sub acest aspect nu constituie caz de recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000.
Aşadar, instanţele s-au pronunţat asupra mijlocului de apărare şi dovezilor administrate referitoare ca categoria socio-profesională a foştilor proprietari de la data aplicării Decretului nr. 92/1950, fiind nefondat motivul de recurs încadrat în art. 304 pct. 10 C. proc. civ., prin care se susţine contrariul.
În raport cu situaţia de fapt astfel stabilită, de neschimbat în recurs, instanţele au statuat pe deplin legal, fără a-şi depăşi competenţa materială, cum greşit se susţine prin recursul pârâţilor persoane fizice, că titlul statului asupra imobilului în litigiu nu este valabil şi că imobilul nu face parte din categoria celor a căror situaţie juridică face obiectul reglementării prin Legea nr. 112/1995, adică din rândul imobilelor cu destinaţia de locuinţe trecute ca atare cu titlu de proprietatea statului sau a altor persoane juridice după 6 martie 1945.
În aceste condiţii, imobilul era exceptat de la aplicarea art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, care prevede posibilitatea chiriaşilor titulari de contract de a cumpăra apartamentele ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora.
Prin prisma celor de mai sus, sunt incidente dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.
Buna-credinţă este prezumată, iar răsturnarea prezumţiei este posibilă prin stabilirea relei-credinţe rezultată din probele administrate.
Sub acest din urmă aspect instanţele au statuat în mod corect că părţile contractante au cunoscut (pârâţii vânzători) sau puteau şi trebuia să cunoască prin minime diligenţe (pârâţii cumpărători) că reclamantele şi-au manifestat, anterior vânzării-cumpărării atacate, voinţa de a redobândi dreptul de proprietate asupra imobilului, chiar dacă manifestarea de voinţă s-a făcut printr-o cerere de restituire în natură formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 inaplicabilă situaţiei juridice a imobilului şi deci fără şanse de rezolvare favorabilă.
Dar, cazul de nulitate absolută reglementat prin art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 operează şi în ipoteza nereală, dar susţinută de pârâţi, potrivit căreia imobilul ar fi fost preluat de stat cu titlu, făcând astfel obiectul Legii nr. 112/1995, caz în care cererea reclamantelor de restituire în natură era neîntemeiată pentru că acestea nu locuiau în imobil în calitate de chiriaşi, iar imobilul nu era liber, condiţii cerute de art. 2 şi art. 5 din Legea nr. 112/1995.
Aceasta pentru că, şi în asemenea ipoteză, au fost încălcate cu prilejul vânzării-cumpărării chiar dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, care au constituit temeiul vânzării-cumpărării, care permiteau vânzarea către chiriaşii titulari de contract numai apartamentelor ce nu se restituie foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora ca urmare a nedepunerii de cereri de restituire în perioada prevăzută prin art. 14 din aceeaşi lege.
În concret însă, reclamantele ceruseră restituirea în natură la data de 10 iulie 1996, situaţie cunoscută de pârâţii vânzători şi care putea şi trebuia cunoscută prin minime diligenţe şi de către pârâţii-cumpărători, iar cererea de restituire în natură nu era încă soluţionată la data vânzării-cumpărării (2 decembrie 1996), astfel că la cea din urmă dată imobilul nu putea fi vândut.
Pentru toate cele ce preced, care răspund tuturor motivelor invocate şi dezvoltate, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, SC T.A SA, M.T.G. şi M.V. împotriva deciziei civile a 1643 din 13 septembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4803/2005. Civil. Rezolutiune contract... | ICCJ. Decizia nr. 4608/2005. Civil. Restituire metale... → |
|---|
