ICCJ. Decizia nr. 5061/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea civilă din 15 august 2002 reclamanta B.L. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, pentru a fi obligat la plata de despăgubiri civile în sumă de 1.048.940.837,28 lei, plus cheltuieli de judecată.
Motivând în fapt acțiunea, reclamanta a arătat că este fiica și unica moștenitoare a lui S.I., decedat la 14 mai 1960, care, prin sentința penală nr. 510/1954 a Tribunalului Militar Timișoara, a fost condamnat la 25 ani detențiune grea pentru infracțiunea de activitate intensă contra clasei muncitoare și mișcării revoluționare, aflându-se în stare de arest preventiv și de detenție de la data de 27 iulie 1948 și până la deces.
A mai arătat reclamanta că, la data arestării, tatăl său era pensionar cu o pensie lunară de 5.589 lei, fiind lipsit în perioada de 12 ani de arest și detenție de beneficiul pensiei, al cărei echivalent actual este suma pretinsă ca despăgubiri prin acțiunea de față.
în fine, reclamanta a mai susținut că tatăl său a fost achitat pentru infracțiunile pentru care a fost condamnat, prin Decizia nr. 4117 din 16 noiembrie 1999 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, reclamanta necunoscând despre existența procesului și decizia pronunțată, care i-a fost comunicată de către Curtea Supremă de Justiție prin adresa nr. 10/B/2001 din 14 decembrie 2001.
în drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen.
Prin sentința civilă nr. 561 din 27 decembrie 2002, Tribunalul Arad, secția civilă, a respins acțiunea ca fiind tardivă, dat fiind că hotărârea de achitare a rămas definitivă la 16 noiembrie 1999, iar acțiunea a fost introdusă după împlinirea termenului de un an calculat de la această dată, potrivit dispozițiilor art. 505 alin. (2) C. proc. pen.
Cu aceeași motivare, apelul declarat de reclamantă a fost respins prin decizia civilă nr. 134 din 6 octombrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.
Reclamanta B.L. a declarat recurs solicitând casarea hotărârilor pronunțate și, pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
Dezvoltând în fapt și în drept recursul, reclamanta a susținut că în condițiile concrete ale cauzei, constând în decesul tatălui său înainte de darea hotărârii de achitare și de faptul că nici un membru al familiei nu a cunoscut existența procesului finalizat prin hotărârea de achitare, termenul de un an prevăzut de lege nu poate curge decât din momentul comunicării hotărârii, dată în raport de care acțiunea a fost introdusă în termen.
în consecință, reclamanta a calificat hotărârile atacate ca fiind fie rezultatul greșitei interpretări a actului supus judecății, fie al greșitei aplicări a legii, temeiuri pentru care a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Recursul este întemeiat.
în temeiul dispozițiilor art. 504 alin. (1) și art. 505 alin. (1) C. proc. pen. orice persoană care a fost condamnată definitiv, iar în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există, precum și orice persoană care s-a aflat în întreținerea condamnatului pe nedrept, poate obține despăgubiri de la stat.
Potrivit art. 505 alin. (2) C. proc. pen., acțiunea poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare.
Pentru a statua asupra împlinirii termenului de prescripție extinctivă, cu consecința pierderii dreptului de a obține o hotărâre judecătorească, ca urmare a nesesizării în termen a instanței de judecată, aceasta este obligată a stabili natura raportului juridic litigios și, în funcție de acesta, să stabilească data nașterii dreptului la acțiune.
în acest sens, sunt întotdeauna de observat dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune, și dispozițiile art. 1886 C. civ., potrivit cărora nici o prescripție nu poate să înceapă să curgă înainte de a se naște acțiunea supusă acestui mod de stingere.
Pe de altă parte, potrivit art. 185 C. proc. pen., când legea procesuală prevede un termen fix pentru exercitarea unui drept procesual, iar partea a lăsat să expire acest termen fără a beneficia de el, intervine sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului.
Dată fiind gravitatea sancțiunii, constând în pierderea dreptului de a exercita dreptul recunoscut de lege, data care a provocat curgerea termenului trebuie precis determinată.
Ca atare, în raport de considerentele de mai sus, curgerea termenului de un an prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc. pen. este condiționată de data la care reclamantul, care nu a fost parte în procesul penal finalizat prin achitarea autorului său și căruia în mod firesc nu i-a fost comunicată hotărârea de achitare, a luat cunoștință de hotărârea definitivă de achitare.
Numai de la această dată s-a născut dreptul la acțiune.
în concret, instanțele nu au reținut o altă dată la care reclamanta a cunoscut existența hotărârii definitive prin care a fost achitat autorul său, astfel că singura dovadă a acestei date este adresa nr. 10/B/2001 din 14 decembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, prin care, la cererea din 22 octombrie 2001 a reclamantei, s-a trimis acesteia copia deciziei penale nr. 4117 din 16 noiembrie 1999 pronunțată în dosarul nr. 2449/1999.
în raport de data de 14 decembrie 2001, de la care s-a născut dreptul la acțiune al reclamantei și a început curgerea termenului de prescripție de un an, acțiunea exercitată la 15 august 2002 este introdusă în termen.
Statuând în sensul tardivității acțiunii, instanțele au pronunțat hotărâri esențial nelegale, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1)-(2) și art. 313 C. proc. civ., pentru cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul a fost admis, hotărârea dată în apel a fost casată, iar cauza a fost trimisă aceleiași instanțe de apel pentru rejudecarea apelului și evocarea fondului pricinii.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5058/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5067/2005. Civil → |
|---|
