ICCJ. Decizia nr. 5679/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 12 februarie 2002 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București reclamanta I.R.M. a chemat în judecată Primăria municipiului București pentru a se anula actele de vânzare-cumpărare pe care SC H.N. SA le-a încheiat cu M.V. și O.R., chiriași în imobilul situat în București.
Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
în motivarea cererii reclamanta a arătat că este legatara universală a defunctului A.A. conform testamentului nr. 5389/1990. Autorul său, la rândul lui a fost legatar universal al soției sale A.L.C. conform unui testament nr. 5486/1977, care a dobândit imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 25894/1931.
S-a cerut anularea contractelor de vânzare încheiate cu chiriașii deoarece vânzarea nu este valabilă având în vedere că imobilul a trecut în patrimoniul statului fără titlu valabil prin Decretul 92/1950.
La termenul din 13 aprilie 2002 reclamanta prin avocat a precizat că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă revendicarea imobilului în discuție.
La 21 mai 2002 au formulat cerere de intervenție în interes propriu O.R. și O.O.I. iar la 17 iunie 2002, M.V. prin care au solicitat respingerea acțiunii și constatarea că sunt cumpărători de bună credință și deci proprietarii apartamentelor cumpărate. S-a mai solicitat constatarea că în cauză nici reclamantul nici Primăria nu au calitate procesuală.
Judecătoria sectorului 1 București prin sentința civilă nr. 9729 din 11 noiembrie 2002 și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Această din urmă instanță prin sentința civilă nr. 367 din 28 mai 2003 a respins excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei.
S-a admis excepția lipsei de interes cu privire la acțiunea în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de Primărie și M.V. și respectiv cu O.R. și O.O.
Prin aceeași sentință s-a respins cererea privind constatarea nevalabilității titlului statului, cererea privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare ca lipsită de interes și s-a respins cererea de revendicare ca neîntemeiată.
Au fost admise cererile de intervenție și s-a constatat că intervenienții sunt cumpărători de bună-credință și apartamentelor situate în imobilul revendicat.
S-a respins cererea intervenienților de constatare că sunt proprietarii imobilelor ca lipsită de interes.
Pentru a pronunța această hotărâre Tribunalul a reținut că cererea reclamantei de revendicare a fost neîntemaiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și nu vizează că temei Legea nr. 10/2001. Cererea privind constatarea trecerii frauduloase a imobilului în proprietatea statului se supune condițiilor prevăzute de art. 6 din Legea nr. 213/1998.
S-a respins această din urmă cerere ca fiind probată.
Sub aspectul calității procesuale active a reclamantei în motivarea respingerii acestei excepții, instanța a reținut că nu are importanță că autoarea reclamantei ar mai avea moștenitori dintr-o căsătorie încheiată înainte de căsătoria cu A.A. întrucât obiectul cererii îl formează acțiunea în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare. Or nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes fără a fi necesară îndeplinirea regulii unanimității.
Cererea de anulare a contractelor s-a respins ca lipsită de interes deoarece reclamanta nu a făcut dovada că este proprietara imobilului și nici că imobilul a trecut în proprietatea statului în mod ilegal.
Instanța a apreciat în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001 că titlul intervenienților este mai bine conturat decât cel pe care reclamanta l-ar putea opune dacă i s-ar fi admis acțiunea în revendicare.
S-a constatat că la momentul încheierii contractelor cu intervenienții, reclamanta nu revendicase imobilul și nici nu-i notificase pe chiriași despre intențiile ei, în condițiile Legii nr. 112/1995. Ca urmare s-au considerat cumpărături ca făcându-se cu prezumția de bună credință, prezumție nerăsturnată de reclamantă.
Instanța a mai reținut că, pe str. Av. P.C. există două imobile la nr. 64 (cu aceleași număr în 1948 și fost 64 bis) revendicat de numita A.V.I.R. (prin notificare în temeiul Legii nr. 10/2001) precum și la nr. 64 A (care în 1948 purta aceleași număr, fost 64). Acest din urmă imobil face obiectul revendicării reclamantei din prezenta cauză.
împotriva acestei din urmă hotărâri reclamanta a declarat apel, respins de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 557 din 10 decembrie 2003.
Instanța de apel a reținut în motivarea acestei soluții că reclamanta a sesizat instanța după apariția Legii nr. 10/2001 fără să respecte procedura administrativă obligatorie prevăzută de lege.
Reclamanta și-a precizat acțiunea la 30 decembrie 2002 în sensul că solicită constatarea că imobilul a fost preluat de către stat fără titlu, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare și revendicarea imobilului și a invocat ca temei de drept Legea nr. 213/1998, Legea 112/1995, Legea nr. 10/2001 și art. 480 și art. 481 C. civ.
S-a reținut că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului prin Decretul 92/1950, decret care chiar dacă a fost abuziv a reprezentat un mod de dobândire a proprietății.
Pe de altă parte reclamanta nu a făcut dovada că i-ar fi notificat pe chiriași s-au vânzător despre revendicarea imobilului.
Intervenienții au dobândit imobilele în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru că locuiau în ele iar acțiunea în revendicare a reclamantei s-a situat după această cumpărare.
împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs în termen legal pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
în motivarea recursului reclamanta a arătat că în mod greșit s-a reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu, în realitate Decretul 92/1950 nu se putea aplica la situația autorului ei care era în acel moment funcționar și, respectiv, casnică. Ca urmare nici dobânditorii nu au putut primi de la statul proprietar un drept de proprietate asupra apartamentelor cumpărate. Simpla calitate de chiriași în imobil a intervenienților nu a schimbat precaritatea titlului statului.
Intervenienții O.O. și O.R. au decedat pe parcursul judecării recursului la 4 ianuarie 2004 și, respectiv, la 23 ianuarie 2005, iar în cauză a fost introdusă moștenitoarea acestuia, O.C.G.
Recursul este nefondat.
Instanța de apel în mod corect a constatat că reclamanta și-a întemeiat acțiunea, precizată ulterior, atât în petitul introductiv de instanță cât și în precizare în mod expres și pe baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că a înțeles să recurgă la soluțiile și condițiile prevăzute de legea specială în materie de revendicare.
în raport de temeiul juridic invocat în mod corect instanța a constatat că reclamanta nu a urmat procedura specială, administrativă impusă de Legea nr. 10/2001.
Reclamanta a formulat notificări înregistrate la Biroul Executorului Judecătoresc la nr. 3266 și nr. 3247 din 8 mai 2001, în temeiul Legii nr. 10/2000, dar acestea au privit revendicarea unui alt imobil, situat pe aceeași stradă la nr. 64 bis. Pentru că imobilul revendicat direct prin acțiunea de față, situat la nr. 64, nu a dovedit, a formulat o notificare în temeiurile Legii nr. 10/2001.
Constatarea că imobilul a trecut în proprietatea statului legal sau nu, este circumscrisă, după apariția Legii 10/2001 procedurilor instituite de această lege. Art. 6 din Legea nr. 213/1998 invocat, nu poate îngădui o asemenea apreciere de către instanță decât în lipsa unor reglementări speciale în materia de revendicare.
în mod corect s-a reținut că reclamanta nu a combătut prezumția de bună credință a intervenienților cumpărători, aceștia nefiind notificați de reclamantă despre intențiile de revendicare în natură.
Ap. 2 de la etajul 1 al imobilului a fost vândut la 5 decembrie 1996 numiților O.R. și O.O. în temeiul Legii nr. 112/1995, iar ap. 1 de la parterul aceluiași imobil s-a vândut la 4 decembrie 1996 intervenientei M.V.
Că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare părțile au fost de bună credință, rezultă din corespondența SC H. SA și Primăria sectorului 1, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1996 Cluj din care se constată ca mandatarul vânzătorului a cerut informații despre ap. 2 din imobilul în discuție. în raport de răspunsul Primăriei în sensul că pentru apartamentul deținut cu chirie de O.R. s-au cerut despăgubiri, s-a procedat la vânzarea conform Legii nr. 112/1995
Pe verso-ul cererii tip de cumpărare, fiind menționat că I.R.M. a cerut despăgubiri și că apartamentul nu este în litigiu la data verificării, 12 noiembrie 1996.
Ca urmare instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale la situația de fapt declarată în cauză și a respins acțiunea în revendicare a imobilului trecut ilegal în proprietatea statului și în anularea contractelor de vânzare-cumpărare.
Curtea, constatând că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. pentru a casa decizia atacată, a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5682/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5664/2005. Civil → |
|---|
