ICCJ. Decizia nr. 6105/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6105
Dosar nr. 12550/2/2005
Şedinţa publică din 22 iunie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 114/2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată contestaţia precizată, formulată de contestatoarea C.I.Ş., în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti.
Pentru a da această soluţie, prima instanţă a reţinut că din vânzările succesive invocate în cauză, intervenite în anul 1935 şi 1936, nu rezultă cu claritate bunul imobil individualizat asupra căruia Ţ.I. a dobândit dreptul de proprietate, deoarece, iniţial a dobândit un drept de proprietate indiviz, apoi fracţiuni din alte drepturi indivize, fără a se putea cunoaşte exact întinderea ideală şi abstractă a dreptului său de proprietate, iar pe de altă parte, bunul imobil individual determinat asupra căruia poartă dreptul de proprietate.
S-a considerat că nu a fost dovedit de către contestatoare dreptul de proprietate al autorului său cu atât mai mult cu cât nu a demonstrat nici identitatea imobilului a cărui restituire o solicită, de vreme ce în înscrisurile prezentate este vorba despre imobilul din şoseaua V. nr. 32, iar în certificatul de moştenitor nr. 241/1970 se face doar dovada calităţii de moştenitor, iar nu a vreunui drept real, se face referire la imobilul situat în Bucureşti, b-dul M., compus din teren în suprafaţă de 642 mp şi construcţie, iar prin notificare s-a solicitat restituirea imobilului situat în Bucureşti, b-dul B..
Contestatoarea a declarat apel împotriva acestei sentinţe.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 758/A din 30 noiembrie 2005 a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa, a admis contestaţia formulată de contestatoare, a anulat dispoziţia Primarului general nr. 2565 din 25 februarie 2004 şi a obligat pârâta să restituie în natură reclamantei cota de 3/16 din imobilul situat în b-dul B., Bucureşti, compus din construcţie şi teren în suprafaţă totală de 642 mp
Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut că, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 12907/1936, contestatoarea a probat că I.P. a vândut tatălui său, I.Ţ. şi lui M.Ţ. 3 parcele în str. V., ulterior M.Ţ. vânzând drepturile sale indivize către I.Ţ., care, astfel, a devenit unic proprietar al imobilului.
În ceea ce priveşte dreptul de proprietate, instanţa de apel a reţinut că la dosarul de fond contestatoarea a depus acte doveditoare în sensul dispoziţiilor art. 22 alin. (1) lit. a) şi c) din HG nr. 493/2003, respectiv acte juridice translative de proprietate (act de vânzare-cumpărare) care atestă deţinerea proprietăţii de către autorul său, acte care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă (Decizia nr. 2383/1982 de preluare a imobilului în litigiu de la contestatoare, în baza Decretului nr. 223/1974), fiind fondată critica adusă hotărârii de fond sub acest aspect.
Referitor la identitatea imobilului, din actele depuse la dosar (adresa Direcţiei Venituri Buget Local sector 2, certificatul de moştenitor nr. 241/1970 şi Decizia nr. 2383/1982 a CPMB) rezultă cu precizie că B-dul B. nr. 98 a purtat anterior denumirea B-dul M. nr. 98, respectiv Şoseaua V. nr. 32, aspect confirmat şi de raportul de expertiză contabilă topografică, efectuat în apel, care a identificat imobilul în litigiu.
S-a reţinut că imobilul nu a fost înstrăinat de stat către o terţă persoană şi că preluarea în baza Decretului nr. 223/1974, fără plată, a fost abuzivă.
Pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul general a declarat recurs împotriva acestei decizii, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi susţinând că a respins notificarea prin care reclamanta a cerut cota de 3/16 din imobilul situat în B-dul B. nr. 98, ce i-a fost confiscată abuziv, întrucât nu a făcut dovada dreptului de proprietate şi nici a calităţii de moştenitor.
A mai susţinut recurentul că actele doveditoare se puteau depune de către reclamantă, numai dacă recurenta, în calitate de unitate deţinătoare, i-ar fi comunicat acesteia că „emiterea dispoziţiei de restituire este condiţionată de depunerea actelor solicitate".
Criticile exprimate sunt nefondate.
Din culpa recurentului notificarea a fost soluţionată după 2 ani şi jumătate, fără să i se comunice reclamantei faptul că s-a considerat că actele depuse sunt insuficiente.
Cu atât mai mult cu cât, chiar prin notificare, reclamanta a precizat că „în cazul în care mai este necesar vreun act să i se comunice".
De altfel, aşa cum s-a reţinut, reclamanta a revenit şi a mai trimis un set de acte la 4 februarie 2004, tot fără a primi vreun răspuns de la Primărie.
Or, recurenta nu şi-a respectat obligaţia prevăzută de Legea nr. 10/2001 de a invita reclamanta să-şi susţină notificarea.
Criticile formulate, fiind neîntemeiate, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de Municipiul Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 758/A din 30 noiembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Obligă pe recurentul Municipiul Bucureşti să plătească intimatei C.I.Ş. suma de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5988/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5935/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
