ICCJ. Decizia nr. 7581/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 24 octombrie 2000, reclamanta P.A.M. (decedată la 9 iunie 2003, procesul fiind continuat de moștenitoarea sa, G.A.R.) a chemat în judecată pe pârâții: Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; Municipiul Constanța, prin primar; Consiliul Local al Municipiului Constanța și R.A. E.D.P.P. Constanța solicitând obligarea acestora de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în municipiul Constanța alcătuit din 300 mp teren și construcție delimitată conform actului de partaj voluntar transcris la Grefa Tribunalului Constanța, secția I, sub nr. 883 din 5 martie 1930.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este soția supraviețuitoare a defunctului său soț P.C.N., care a dobândit imobilul în calitate de unic moștenitor al mamei sale P.M.
Defunctul soț a fost unicul copil al soților C. și M.P., iar M.P., după decesul soților, s-a căsătorit cu avocatul A.S., de care ulterior a divorțat și împreună nu au avut copii.
Reclamanta a mai arătat că soțul său a acceptat succesiunea mamei sale, Tribunalul Ilfov, secția a VII-a, omologând declarațiile martorilor care, sub prestare de jurământ, în conformitate cu art. 136 C. proc. civ., au declarat că M.S. a lăsat un singur moștenitor, pe căpitanul C.P., ca fiu din prima căsătorie și că nu sunt alți moștenitori, că M.S. a fost de două ori căsătorită și anume, cu P.C.C. și avocat A.S. și în urma divorțului din a doua căsătorie nu au rezultat copii.
A mai arătat că din actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 6462 din 1930 și transcris sub nr. 883 din 5 martie 1930 M.S. a preluat lotul II în deplină proprietate compus din imobil situat în Constanța, lotul VII, careu 437.
La data de 10 ianuarie 1941 imobilul a fost rechiziționat și ulterior a trecut în proprietatea statului conform art. I din Decretul nr. 92/1950 pe numele lui P.C., deși acesta era exceptat de la naționalizare conform art. II din același decret, acesta fiind ofițer al armatei române.
în drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ.
La data de 10 ianuarie 2001 reclamanta a solicitat introducerea în proces în calitate de pârâți a numitelor M.M. și H.I., introducerea acestora în proces având ca obiect revendicarea imobilului pentru aceleași temeiuri de fapt și de drept invocate în acțiunea introductivă, instanța urmând să compare titlurile.
Reclamanta a solicitat și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între R.A.E.D.P.P. Constanța și cele două pârâte, respectiv: nr. 29080 din 19 noiembrie 1997 cu M.M. și nr. 27540 din 8 noiembrie 1996 cu H.I.
La data de 7 martie 2001 T.L. a depus întâmpinare și cerere reconvențională solicitând, în principal, respingerea acțiunii formulate de reclamantă.
Susține că este legatar universal al pârâtei H.I., decedată la 15 iulie 1998, conform testamentului autentificat sub nr. 56 din 9 ianuarie 1997 la B.N.P. I.M. Solicită a se constata că în cauză a operat transmisiunea legală a calității procesuale pasive de la H.I. către sine.
Invocă lipsa calității procesuale active a reclamantei întrucât aceasta nu a dovedit acceptarea de către soțul său P.C.N. a succesiunii mamei acestuia S.M., fostă P.
Referitor la imobil, arată că acesta a fost trecut în mod legal în proprietatea statului în baza art. 1 din Decretul nr. 92/1950.
în subsidiar, prin cererea reconvențională, a solicitat obligarea reclamantei la plata a câte 150 milioane lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de reparații (amenajări interioare și exterioare) efectuate la spațiul cumpărat de autoarea sa împreună cu care a locuit și acordarea unui drept de retenție.
Tot la data de 7 martie 2001 (fila 102) T.L., în conformitate cu dispozițiile art. 60 C. proc. civ., a formulat o cerere de chemare în garanție a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca în situația în care va cădea în pretenții, acesta să fie obligat să o despăgubească cu suma de 10.762.192 lei achitată cu titlu de preț pentru spațiul cumpărat de autoarea sa în imobilul din litigiu, actualizată în funcție de cota inflației.
La data de 18 aprilie 2001, T.L. a formulat cerere de chemare în garanție și a R.A.E.D.P.P. Constanța, solicitând obligarea acesteia la restituirea sumei de 10.762.192 lei, actualizată la cota inflației, reprezentând prețul achitat pentru locuința cumpărată de autoarea sa în baza Legii nr. 112/1995.
La data de 2 mai 2001, reclamanta P.A.M. și-a completat acțiunea, solicitând introducerea în cauză în calitate de pârâtă a numitei T.L., pentru aceleași motive de fapt și de drept invocate în acțiunea introductivă.
La aceeași dată, pârâta R.A.E.D.P.P. Constanța a formulat cerere de chemare în garanție a Administrației Financiare Constanța și a D.G.F.P.C.F.S. Constanța, solicitând ca în situația admiterii acțiunii principale și a cererii de chemare în garanție formulată de T.L., cele două chemate în garanție să fie obligate la restituirea procentului de 99 % din prețul reactualizat al apartamentului.
Fiind astfel investit, Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 370 din 13 iunie 2001, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a respins acțiunea acesteia ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
A respins cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție formulată de pârâții T.L. și R.A.E.D.P.P. Constanța, ca o consecință a admiterii excepției.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că reclamanta nu a făcut dovada că soțul său P.C.N. este unicul succesor al mamei sale, M.S., jurnalul nr. 13476 din 16 august 1946 al Tribunalului Ilfov neconstatând calitatea acestuia de unic succesor.
Prin decizia civilă nr. 63/C din 13 mai 2002, Curtea de Apel Constanța a admis apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței nr. 340/2001 a primei instanțe, pe care a anulat-o și a fixat termen pentru evocarea fondului cauzei.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta are calitate procesuală activă, din înscrisurile depuse la dosar rezultând fără dubiu că este moștenitoarea defunctului său soț, P.C.N., că acesta a fost unicul succesor al mamei sale P.(S.).M. și că naționalizarea imobilului s-a făcut pe numele soțului reclamantei tocmai pentru că el era proprietarul acestuia.
Evocând fondul, prin decizia civilă nr. 156 C din 16 decembrie 2002, Curtea de Apel Constanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei T.L., ca urmare a neacceptării în termen a succesiunii rămasă de pe urma defunctei H.I.
A respins cererea de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a R.A.E.D.P.P. Constanța cu privire la plata prețului de 105.932.857 lei, la valoare reactualizată, privind imobilul achiziționat de H.I., pentru lipsă de calitate a pârâtei T.L.
A respins cererea reconvențională formulată de T.L. cu obiect: obligarea reclamantei la îmbunătățiri aduse imobilului în litigiu și cererea pentru încuviințarea dreptului de retenție, ca nefondate.
A admis excepția nulității contractelor de vânzare-cumpărare nr. 27540 din 8 noiembrie 1996 și nr. 29080 din 29 noiembrie 1997 încheiate de R.A.E.D.P.P. Constanța cu H.I. și M.M., constatând nulitatea absolută a acestora.
A admis acțiunea în revendicare, fond după anulare, formulată de reclamanta P.A.M. în contradictoriu cu pârâții: Statul Român prin Ministerul Finanțelor; Consiliul Local Constanța; Municipiul Constanța prin Primar; M.M. și T.L. și i-a obligat pe aceștia să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Constanța, compus din: 300 mp teren și construcție, identificate cu vecinătățile stabilite în raportul de expertiză efectuat de expert A.N.(dosar nr. 518/2002) ce face parte integrantă din hotărâre.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că pârâta T.L. nu are calitatea de succesoare a numitei H.I. întrucât, nefiind moștenitor sezinar și rezervatar (nefiind rude) trebuia să ceară trimiterea în posesiunea moștenirii ca efect al acceptării exprese în termenul prevăzut de art. 700 C. civ., ceea ce nu a făcut. Deoarece certificatele de legatar nu au încheierea de autentificare iar Camera Notarilor Constanța a comunicat că până în luna august 2001 nu a fost dezbătută succesiunea defunctei H.I. decedată la 15 iulie 1998, pârâta T.L. a rămas străină de succesiune și drept urmare nu are calitatea de succesor al pârâtei decedate.
Instanța a mai reținut nelegalitatea măsurii de naționalizare a imobilului aplicată în baza Decretului nr. 92/1950, întrucât, autorul reclamantei, P.C.N., fiind ofițer era exceptat conform art. II din același act normativ.
Cum, titlul statului cu privire la imobil este lovit de nulitate, bunul în litigiu nu putea forma obiectul Legii nr. 112/1995 care e referă la imobilele preluate cu titlu, așa încât și contractele de vânzare-cumpărare încheiate de stat cu chiriașii-cumpărători sunt lovite de nulitate.
împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs pârâții: M.M.; R.A.E.D.P.P. Constanța; T.L.; Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța, prin Primar și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, D.G.F.P. Constanța.
I. Prin recursul declarat, pârâta M.M. critică decizia în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Susține, astfel, că în mod greșit instanța de apel a reținut că autorul reclamantei era exceptat de la măsura naționalizării aplicată prin Decretul nr. 92/1950, întrucât, conform art. 1 din același act normativ acesta se încadra în categoria "exploatatorilor de locuințe" întrucât avea un număr considerabil de locuințe pe care le-a edificat pentru a fi închiriate, deci exploatate de către proprietar. Deci, imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în baza unui titlu legal.
Mai susține că instanța de apel nu a dat eficiență bunei sale credințe la încheierea contractului încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995; în condițiile în care, conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu a dovedit reaua sa credință.
II. Prin recursul declarat, pârâta R.A.E.D.P.P. Constanța susține că în mod greșit a reținut instanța că autorul reclamantei era exceptat de la naționalizare, în condițiile în care reclamanta nu a făcut dovada exceptării, cu atât mai mult cu cât autorul său închiria imobilul în vederea obținerii de venituri, fiind astfel "exploatator de locuințe". Consideră că în mod corect imobilul a fost naționalizat conform art. 1 din decretul menționat, așa încât titlul statului este valabil.
Mai susține că reclamanta nu are calitate procesuală activă, întrucât nu a dovedit titlul de proprietate al autorului său.
în fine, mai susține că în mod greșit instanța a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare întrucât acestea au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar în cauză nu s-a dovedit reaua-credință a părților contractante în sensul dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că recurenta invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
III. Prin recursul declarat, pârâta T.L. critică decizia pentru nelegalitate, invocând prevederile art. 304 pct. 5, 7, 9 și 10 C. proc. civ.
Susține că în mod greșit s-a reținut că reclamanta are calitate procesuală activă, în condițiile în care nu a dovedit că soțul său, P.C.N. a fost moștenitorul mamei sale S.M., fostă P.
Mai susține că instanța de apel a încălcat principiul dreptului la apărare și principiul contradictorialității dezbaterilor.
De asemenea, critică decizia și în ce privește soluționarea cererii reconvenționale, pe motiv că a fost respinsă ca nefondată, iar cererea de chemare în garanție a Statului Român a fost respinsă pentru lipsa calității sale procesuale pasive.
Recurenta mai susține că cererea privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 27540 din 8 noiembrie 1996 a fost soluționată de instanță în contradictoriu cu o persoană decedată, respectiv H.I., fapt ce atrage nulitatea hotărârii.
Pe de altă parte, recurenta-pârâtă mai susține că instanța de apel a admis în mod greșit cererea reclamantei privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare în discuție, în condițiile în care reclamanta nu a dovedit reaua-credință a părților contractante la încheierea actelor de înstrăinare, ignorând dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
A mai susținut că în mod greșit s-a reținut lipsa calității sale procesuale pasive întrucât cu certificatele de legatar universal și-a dovedit această calitate.
A mai susținut că în mod nelegal i s-a respins cererea privind acordarea dreptului de retenție întrucât lucrările de îmbunătățiri nu au fost contestate.
IV. Prin recursul declarat pârâții Consiliul Local al Municipiului Constanța și Municipiul Constanța, prin primar, susțin că în mod greșit instanța a admis concepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei T.L. și că, tot în mod greșit i-a respins cererea reconvențională formulată de această pârâtă, în condițiile în care aceasta a dovedit că, calitatea sa de succesor al defunctei H.I. și a acceptat succesiunea acesteia.
Mai susține că în mod greșit instanța a reținut că reclamanta are calitate procesual activă în condițiile în care nu a dovedit că soțul său, P.C.N. a acceptat succesiunea mamei sale S.(fostă P.)M.
Mai susține că în mod greșit instanța a apreciat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, întrucât acesta a fost naționalizat corect în baza prevederilor art. 1 din Decretul nr. 92/1950.
în fine, mai susține că în mod greșit instanța a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu chiriașii-cumpărători întrucât aceștia au fost de bună credință la încheierea actelor de înstrăinare, la fel și vânzătorul.
V. Prin recursul declarat, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.C.F.S. Constanța, în conformitate cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocă lipsa calității sale procesuale pasive, în condițiile în care bunul în litigiu nu face parte din domeniul public al statului, situație în care, calitatea de pârât nu o poate avea decât unitatea administrativ-teritorială care, conform legii administrației publice locale are bunul în patrimoniu. Recurentul invocă prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954; H.G. nr. 113/1992 și art. 38 alin. (2) lit. f)-h) din Legea nr. 215/2001.
Examinând recursurile cu care a fost investită, Curtea constată că o parte din motivele invocate de primii patru recurenți (cu excepția Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice) sunt identice și se referă la: 1) calitatea procesuală activă a reclamantei; 2) la titlul statului; 3) la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare și 4) la calitatea procesuală pasivă a pârâtei T.L.
1) Referitor la motivul vizând lipsa calității procesuale active a reclamantei P.A.M. (decedată pe parcursul procesului, acțiunea fiind continuată de moștenitoarea sa, G.A.R.):
S-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada că din căsătoria M.S.(fostă P.) a rezultat P.C.N. (soțul reclamantei), că nu au fost depuse actele de stare civilă și nu s-a dovedit că acesta a fost unicul moștenitor al mamei sale, contestând și opozabilitatea transcrierii omologării din jurnalul nr. 13.476 din 18 august 1946 al Tribunalului Ilfov.
Această critică nu poate fi primită.
Din certificatul de naștere seria N f nr. 267515 eliberat de fostul Sfat popular al orașului București, Starea civilă, raion I.I.Stalin, rezultă că din căsătoria soților P.C. și P.M. s-a născut P.C.N., născut la 30 aprilie 1915.
P.C.N. a decedat la 26 ianuarie 1972, în certificatul de deces fiind trecuți părinții P.C. și M., iar din certificatul de căsătorie cu reclamanta, rezultă că soțul are ca părinți pe P.C. și P.M.
Tribunalul Ilfov luând act de cererea făcută de căpitan P.C.C.N., prin care a deschis succesiunea mamei sale S.M. (fostă P.), în temeiul art. 66 bis C. proc. civ. (în reglementarea de atunci) a audiat, sub prestare de jurământ, pe martorii A.S. și C.D. și a dispus omologarea depozițiilor în jurnalul nr. 13.476 din 16 august 1946 (fila 7 dosar nr. 5315/2000).
Martorii au declarat că M.S. a decedat fără ascendenți, având un singur copil, pe căpitanul C.N.P. din prima căsătorie cu C.P. și că nu există alți moștenitori în grad succesibil.
De asemenea, s-au consemnat declarațiile martorilor că M.S. a fost de două ori căsătorită și anume, cu C.C.P. și avocat A.S. și, în urma divorțului din a doua căsătorie a continuat să poarte numele S., cu acest nume fiind trecută în certificatul de deces.
Acest jurnal pentru omologarea depozițiilor martorilor a fost transcris pentru opozabilitate terților la Grefa Tribunalului Ilfov, sector 7 și legalizată pentru conformitate cu originalul în dosarul nr. 3508/1946.
După decesul mamei sale, P.C.N. intră în posesiunea imobilului pe care îl închiriază (așa cum susțin de altfel recurenții-pârâți), act juridic pe care nu îl putea face decât în calitatea sa de erede și din care rezultă neîndoielnic calitatea sa de proprietar al bunului.
Cu adresa nr. 38648 din 28 iunie 2000 (fila 84 dosar nr. 1643/2001) Direcția de Patrimoniu a Primăriei Constanța a comunicat că imobilul proprietatea M.S., după decesul acesteia, a fost înregistrat pe numele fiului său, P.C.N., ca proprietar, iar acesta a fost înscris la poziția 5999 în listele anexe la Decretul nr. 92/1950.
Această situație rezultă și din actul comunicat de Arhivele Statului și anume că în anul 1950 imobilul era proprietatea lui P.C.N. (fila 81 dosar nr. 1643/2001).
Rezultă, așadar, că P.C.N., unicul moștenitor al mamei sale, S.M., acceptând tacit succesiunea acesteia a devenit proprietar al imobilului care a fost ulterior naționalizat pe numele său conform Decretului nr. 92/1950.
La data de 25 ianuarie 1974 P.C.N. a decedat, moștenitorul său fiind soția supraviețuitoare (reclamanta) P.A.M., conform certificatului de moștenitor nr. 1110 din 12 septembrie 1974.
Drept urmare, în mod corect instanța de apel a reținut că reclamanta are calitate procesuală activă, fiind succesoarea soțului său P.C.N. care, la rândul său, a fost singurul moștenitor al mamei sale, M.S. (fostă P.).
2) Referitor la motivul vizând titlul statului.
Formulând acțiunea în revendicare, reclamanta a dedus judecății încălcarea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, solicitând restabilirea acestui drept încălcat prin aplicarea greșită a dispozițiilor Decretului nr. 92/1950. în acest sens, reclamanta a invocat calitatea de ofițer a autorului său și dispozițiile art. II din Decretul nr. 92/1950 privind exceptarea anumitor categorii de persoane de la naționalizare.
într-adevăr, potrivit textului menționat, așa cum a fost modificat prin Decretul nr. 524/1955 "nu intră în prevederile decretului de față și nu pot fi naționalizate imobilele clădite proprietatea muncitorilor și pensionarilor proveniți din muncitori, precum și a funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și a celorlalți pensionari, provenite din muncă".
în cauză, dovedindu-se că imobilul în discuție a aparținut autorului reclamantei, P.C.N., ce făcea parte dintr-o categorie socio-profesională exceptată în mod expres și imperativ de la naționalizare (intelectual profesionist-ofițer) acestuia nu îi erau aplicabile prevederile art. 1 din Decretul nr. 92/1950.
încălcarea dispozițiilor legale amintite, respectiv ale art. II din actul normativ menționat, conferă caracterul abuziv al măsurii de naționalizare și un astfel de titlu emis cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil, ci el este lovit de nulitate absolută.
Pe de altă parte, conform art. VI din Legea nr. 213/1998 "fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat".
în interpretarea dispozițiilor legale menționate nu este suficient a se demonstra că statul are un titlu emis în conformitate cu legea în vigoare la data preluării imobilului de către stat, ci trebuie dovedit și faptul că titlul este emis în baza unei legi care respectă prevederile constituționale și tratatele internaționale la care România era parte la data preluării bunurilor de către stat.
Or, prevederile art. 1 din Decretul nr. 92/1950 (ce se referă la așa-zișii "exploatatori de locuințe, elemente ale marii burghezii") erau contrare legii din chiar momentul emiterii decretului, întrucât ele contraveneau dispozițiilor art. 480-481 C. civ. român care nu au fost niciodată modificate sau abrogate.
Prevederile menționate erau contrare chiar articolului 8 din Constituția din anul 1948 sub care a fost adoptat decretul, dar și art. 17 alin. (1) și (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care nu permiteau naționalizarea locuințelor, nici o expropriere fără justă despăgubire și care garantau proprietatea personală.
A se da acum eficiență prevederilor art. 1 și art. 2 din Decretul nr. 92/1950 (cum pretind recurenții), ar însemna să se consfințească drepturi care s-au dobândit prin încălcarea altor drepturi, ceea ce este inadmisibil pentru menținerea și asigurarea armoniei juridice într-un stat de drept.
De altfel, legiuitorul român prin legislația actuală în materie de proprietate a recunoscut caracterul abuziv și al decretului menționat.
Drept urmare, în raport de considerentele expuse, se constată că în mod just instanța de apel a reținut nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, dreptul de proprietate al autorului reclamantei nefiind niciodată desființat.
3) Referitor la critica vizând greșita constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.
La termenul de judecată de la 23 septembrie 2005 când s-a soluționat cauza, recurenta-pârâtă T.L. a reiterat excepția de ordine publică a nulității deciziei atacate întrucât cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 27540 din 8 noiembrie 1996 s-a soluționat în contradictoriu cu o persoană decedată, respectiv H.I.
Excepția este întemeiată.
Conform art. 41 alin. (1) C. proc. civ. "orice persoană care are folosința drepturilor civile poate fi parte în judecată".
Persoanele fizice dobândesc capacitatea de folosință la momentul nașterii și o pierd odată cu moartea [art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954].
în speță, H.I. era decedată încă de la data de 15 iulie 1998, așa încât, constatarea de către instanța de apel a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 27540 din 8 noiembrie 1996, încheiat între R.A.E.D.P.P. Constanța și H.I. apare ca fiind nelegală, ea neputându-se pronunța împotriva unei persoane lipsită de capacitate de folosință, fapt ce atrage nulitatea hotărârii (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).
în ceea ce privește nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare în discuție:
Conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nemodificată "actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință".
Articolul menționat consacră cu efect retroactiv un caz de validare a unui act lovit de nulitate în care simpla bună-credință este nu numai necesară, ci și suficientă pentru dobândirea unui drept real imobiliar de la o altă persoană decât adevăratul proprietar.
Referitor la buna-credință, art. 1898 alin. (1) C. civ. prevede: buna-credință este credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea. Cu toate că acest text de lege se referă la uzucapiunea de scurtă durată, care pretinde pe lângă justul titlu și buna credință a posesorului, el este incident și în alte situații, cum este cea în discuție.
Buna-credință se prezumă potrivit art. 1899 alin. (2) C. civ., așa încât, reclamantei îi revine sarcina să răstoarne, prin probe, prezumția de bună-credință cu care au acționat chiriașii când au cumpărat locuințele pe care le ocupau deoarece numai existența dovedită a relei-credințe poate conduce la neaplicarea teoriei fondate pe error communis facit jus, cu consecința desființării contractelor de vânzare-cumpărare prin sancțiunea nulității absolute.
în speță, instanța de apel nu s-a preocupat să examineze atitudinea părților (vânzător și cumpărător) la încheierea actelor de înstrăinare, motivând în mod greșit că "buna-credință" este reglementată de Codul civil doar în cazul aplicării prescripției achizitive și că ea nu duce la consolidarea dreptului de proprietate asupra imobilului deținut ca urmare a încheierii unui contract de vânzare-cumpărare.
Se constată, așadar, că sub aspectele expuse criticile sunt întemeiate și urmare a casării hotărârii, instanța va administra probe în sensul considerentelor arătate.
4) Cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtei T.L.
S-a reținut de către instanța de apel că este întemeiată excepția invocată de reclamantă privind lipsa calității procesuale pasive a pârâtei T.L. întrucât aceasta nu se identifică ca succesoare a defunctei H.I., pentru că certificatele de legatar nr. 228 din 7 septembrie 1998 și nr. 337 din 26 octombrie 1998 nu cuprind încheierea de legalizare și că T.L. nu a acceptat în termenul de 6 luni succesiunea defunctei H.I., neexistând înregistrată din partea acesteia, înlăuntrul termenului de 6 luni, o cerere pentru deschiderea succesiunii.
Critica este întemeiată.
Pârâta T.L. a susținut că este succesoarea testamentară a defunctei H.I. (decedată la 15 iulie 1998), cumpărătoarea apartamentului de la parter, situat în Constanța, (parte din imobilul în litigiu).
în dovedirea calității de succesor, pârâta a depus certificatul de legatar nr. 282 din 7 septembrie 1998 și certificatul suplimentar de legatar nr. 337 din 26 octombrie 1998 eliberate de B.N.P. I.M. și legalizate de același birou notarial.
Conform art. 88 teza a II-a din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și activității notariale "până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moștenitor face dovada deplină în privința calității de moștenitor_".
Drept urmare, atâta vreme cât certificatele de legatar nu au fost anulate prin hotărâre judecătorească, ele fac dovada deplină în privința calității de moștenitor, așa încât în mod greșit instanța de apel a reținut că recurenta-pârâtă nu se identifică ca succesoare a defunctei H.I. și a apreciat că nu are calitate procesuală pasivă.
Faptul că cele două certificate de legatar nu ar fi "prevăzute cu încheiere de legalizare" este nerelevant în condițiile în care, pe de o parte, instanța nu a fost investită cu o cerere privind anularea acestor certificate, iar pe de altă parte, art. 83 din Legea nr. 36/1995 nu prevede obligativitatea inserării în aceste certificate a unei încheieri de legalizare. De altfel, nici certificatul de moștenitor nr. 48 din 22 iulie 2003 obținut de G.R., moștenitoarea reclamantei P.A.M., nu cuprinde o încheiere de legalizare.
De asemenea, atâta timp cât cele două certificate de legatar nu au fost anulate iar instanța nu a fost investită cu o atare cerere și cum acestea fac dovada deplină a calității de legatar, instanța nu era îndreptățită să analizeze incidența sau nu în cauză a dispozițiilor art. 700 C. civ. sau existența ori inexistența vreunei cereri depusă la notariat de T.L. pentru deschiderea succesiunii autoarei sale.
Sub aspectul analizat, hotărârea instanței de apel este nelegală.
Examinarea motivelor de recurs expuse face inutilă analizarea celorlalte motive invocate de pârâta T.L.
V. Referitor la recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.C.F.S. Constanța, se constată a fi întemeiat.
Conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect cu drepturi și obligații, care participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.
Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, stă în proces, în litigiile referitoare la dreptul de proprietate cu privire la bunurile din domeniul public al statului, astfel cum este definit prin art. 3 din Legea nr. 213/1998.
Conform art. 12 alin. (5) din această lege, în litigiile prevăzute la alin. (4), litigii privitoare la dreptul de administrare sau la dreptul de proprietate asupra bunului, bunuri din domeniul public conform alin. (1), în astfel de litigii, deci, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, iar unitățile administrativ-teritoriale, de către consiliile județene, Consiliul General al Municipiului București, sau de consiliile locale.
Rezultă, așadar, că Ministerul Finanțelor Publice reprezintă interesele statului în justiție în litigiile al căror obiect îl formează bunurile din domeniul public de interes național, în condițiile în care participă nemijlocit și în nume propriu.
în atare situație, pentru bunurile revendicate ce fac parte din domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale (cum este și cazul în speță) statul prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă și ca atare, acțiunea în revendicare trebuie respinsă față de acest pârât.
Drept urmare, în raport de considerentele expuse și constatându-se că în mod corect instanța de apel a reținut calitatea procesuală activă a reclamantei și nelegalitatea titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, dar că în mod nelegal a soluționat pricina împotriva unei persoane decedate (H.I.) și nu a analizat atitudinea părților (vânzător și cumpărător) la încheierea actelor de înstrăinare, (fapt ce determină administrare de probe), și a reținut greșit lipsa calității procesuale pasive a pârâtei T.L. și calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, se impune admiterea tuturor recursurilor.
întrucât s-au găsit întemeiate mai multe motive iar modificarea hotărârii nu este posibilă întrucât este necesară administrarea de probe, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., decizia atacată a fost casată în întregime și s-a trimis cauza la aceeași instanță spre rejudecare în limita motivelor constatate a fi întemeiate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7648/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7628/2005. Civil → |
|---|
