ICCJ. Decizia nr. 7599/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 569/2002 pronunțată de Tribunalul Vâlcea a fost respinsă acțiunea introdusă de reclamanții E.N.N. și E.N.G. în contradictoriu cu SC C.F. SA Râmnicu Vâlcea având ca obiect desființarea hotărârii nr. 1200/2002 prin care pârâta a refuzat restituirea terenului situat în incinta depozitului de bușteni al societății, teren aparținând autorului reclamanților.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut în esență că, reclamanții nu au făcut dovada calității de proprietar anterior preluării și nici modalitatea de preluare, așa după cum pretind dispozițiile art. 21,art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Sentința a fost păstrată prin decizia civilă nr. 113/2002 a Curții de Apel Pitești, ca efect al respingerii apelului, în esență cu aceeași motivare.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții E.N.G. și E.N.N. recursul acestuia din urmă fiind continuat de moștenitorii săi: A., M.A. și N.A.E.
în motivarea recursului au fost aduse următoarele critici deciziei pronunțate de Curtea de Apel.
Soluția de respingere a acțiunii este rezultatul greșitei interpretări a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 care trebuia înțeles nu în sens restrâns, de obligativitate a dovedirii proprietății bunului pretins, cu acte care să se refere exclusiv la acel bun și exclusiv la dreptul de proprietate, așa după cum au procedat instanțele. în opinia recurenților, prin "acte doveditoare" trebuia înțeles orice înscris constatator al unui act juridic civil sau administrativ cu efect translativ sau declarativ de proprietate, care prin el însuși creează o prezumție de proprietar.
Pe cale de consecință, existența unui contract de arendare a terenului solicitat, încheiat între antecesorii reclamanților și SC C. în anul 1943, are rol de "act doveditor" al dreptului de proprietate, în sensul Legii nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât, el poate fi completat cu actul de partaj voluntar încheiat în anul 1944, care se referă și la terenul în litigiu.
O altă critică se referă la faptul pronunțării hotărârilor cu nesocotirea prevederilor art. 480,art. 973 și art. 1454 C. civ., deoarece au înlăturat prezumția existenței unui drept de proprietate asupra bunului arendat de vreme ce, un contract de arendă, nu se putea încheia decât cu proprietarul imobilului.
Recurenții au criticat și raționamentul juridic greșit al instanțelor care a avut drept consecință, depășirea limitelor investirii, determinat de faptul că, dacă s-a pus problema pierderii dreptului de proprietar anterior preluării terenului de către stat, atunci acest lucru trebuia dovedit de intimați. în condițiile în care, reclamanții au făcut dovada dreptului lor de proprietate până în anul 1945, anul expirării contractului de arendări, eventuala pierdere a acestui drept și preluarea bunului de la o altă persoană, trebuia dovedită de către pârâți conform regulilor de drept comun desprinse din interpretarea dispozițiilor art. 1169 C. civ.
Această împrejurare, la fel ca și modul de preluare al bunului, trebuie dovedit de către deținătorul lui și nu de cel care solicită măsurile reparatorii căci altfel, s-ar inversa sarcina probei.
Recurenții au criticat aceeași decizie și pentru faptul de a nu se fi pronunțat asupra probelor cu înscrisuri depuse la dosar, nici asupra cererii de suplimentare cu probe testimoniale ale dovezilor și totodată, pentru a fi încălcat reglementările internaționale referitoare la protecția proprietății (art. 6 din Protocolul la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului).
Recursul este fondat.
Hotărârea supusă criticii în recurs, a fost dată cu interpretarea greșită a legii și totodată, cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale în materie. Astfel, dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 invocate de către instanța de apel, condiționează retrocedarea imobilelor preluate abuziv, de dovedirea prin acte a dreptului de proprietate asupra acestora dar instanța a dat o interpretare restrictivă acestui text de lege.
în speță, din conținutul contractului de amendare al terenului revendicat, rezultă că familia E. și-a arendat două din terenurile sale, către fosta fabrică de cherestea C., în anul 1943 pe o perioadă de 2 ani. Contractul a fost o continuare a unui contract mai vechi de arendare, inițiat în anul 1901.
Acest contract s-a încheiat din partea proprietarilor, de către moștenitorii defunctului G.N.E. și anume: E.G.E. ca soție; G.G.E., N.G.E., I.G.E. și E.V.D., în calitate de descendenți.
în anul 1944, în timpul derulării contractului de arendă și în timpul vieții numitei E.G.N.E., cei patru copii ai acesteia au întocmit un act de partaj voluntar, preluând fiecare cota de câte 1 parte din averea părintească.
După decesul unui dintre cei 4 copii și anume al lui N.G.E., au rămas cu vocație succesorală, fiii acestuia E.N.N. și E.N.G., reclamanții din prezenta acțiune care, potrivit notificării adresate societății pârâte, au solicitat cota lor de 1 părți din terenul situat la locul denumit "Bălți".
în această notificare, se face trimitere expresă la faptul că, terenul pretins a fost cumpărat prin contractul nr. 620/1911 și totodată, se indică vecinătățile actuale ale acestuia.
în condițiile existenței contractului de arendare care precizează expres în conținutul său că se arendează un teren cumpărat de soții E. și G.E. în anul 1911 și altul moștenit de E. de la tatăl său, iar în notificare se precizează că terenul a cărei restituire se cere este cel dobândit în anul 1911, instanțele nu puteau concluziona că, neexistând contractul de vânzare-cumpărare, adică acel "act" cerut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 pentru dovedirea proprietății, acțiunea reclamanților, este nefondată.
Este real însă faptul că acest act nu există și tot real este și faptul că, în actul de partaj voluntar nu se găsește terenul de la locul denumit "Bălți" dar, înscrisurile existente și referirile exacte ale părților la numărul contractului de vânzare-cumpărare, trebuiau să ducă la concluzia unui început de dovadă scrisă; a unei prezumții de proprietate.
Aceasta deoarece, într-adevăr, sensul Legii nr. 10/2001,art. 22, atât în forma inițială cât și cea modificată, trebuie interpretat în sens mai permisiv ca acordând dreptul reclamanților de a-și dovedi prin orice mijloc de probă dreptul pretins.
întrucât reclamanții, beneficiază de această prezumție a dreptului lor dar este nevoie de suplimentarea probatoriului pentru a se face dovada deplină a proprietății, în temeiul art. 312 C. proc. civ., pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se va dispune casarea deciziei și trimiterea cauzei la instanța de apel în vederea administrării de noi probe.
Probele testimoniale cerute de recurenți, contractul de vânzare-cumpărare la care fac trimitere prin notificare; identificarea terenului pretins cu mai multă exactitate ținând seama de susținerile pârâtei și vecinătățile indicate în notificare, sunt elemente de fapt care trebuiesc lămurite pentru a se putea concluziona asupra admisibilității sau nu a acțiunii.
Se impune suplimentarea probatoriului și în privința dovedirii calității succesorale după defunctul G.N.E.; după defuncta E.G.N.E., ca și după defunctul N.G.E. deoarece, situația succesorală a acestora rezultă doar din susținerile părților și din actul de arendare.
De asemenea, se impune suplimentarea probatoriului pentru dovedirea includerii terenului pretins "Bălți", în masa succesorală a antecesorului recurenților, începând de la N.G.E., tatăl lui E.N.N. și E.N.G. Aceasta, atât pentru a se dovedi faptul că terenul nu a intrat în masa succesorală a celorlalți frați ai lui E.G.N., cât și pentru a cunoaște suprafața pretinsă știind că recurenții sunt moștenitori ai defunctului E.N.N. și deci, au cote succesorale bine determinate.
în ce privește situația juridică a terenului în intervalul 1945, data expirării arendării și anul 1948, anul naționalizării, eventualul supliment la raportul de expertiză, va stabili dacă terenul se găsește sau nu în folosința pârâtei intimate, ținând seama de actele și informațiile părților, de vecinătățile indicate în înscrisurile depuse, lămurind faptul dacă, naționalizarea s-a produs și cu privire la terenurile arendate sau nu.
Pentru aceste considerente, a fost admis recursul cu consecința trimiterii cauzei în beneficiul instanței de apel în vederea rejudecării.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7606/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7561/2005. Civil → |
|---|
