ICCJ. Decizia nr. 762/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 762.
Dosar nr. 12874/200.
Şedinţa publică din 6 octombrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
În calitate de moştenitoare legale ale defunctului B.T.P., decedat la 21 februarie 1964, D.E. şi B.M. au dobândit drept de proprietate în indiviziune în cote de ½ fiecare asupra a mai multor imobile, între care un teren în suprafaţă de 2600 mp şi, amplasate pe suprafaţa de 700 mp cămin de casă din terenul de mai sus, două case, o magazie şi un grajd.
Prin Decizia nr. 106 din 22 aprilie 1986 a Comitetului executiv al Consiliului Popular al judeţului Dâmboviţa s-a luat act că în anul 1984 soţii D.I. şi D.E. au rămas ilegal în străinătate şi, în raport cu prevederile legale în vigoare la acea dată ale art. 2 alin. (2) şi (3), art. 4 din Decretul nr. 223/1974 şi ale art. 13 din Legea nr. 59/1974, s-a constatat trecerea în proprietatea statului a cotei părţi aparţinând E.D. din mai multe bunuri, între care cota de ½ din terenul în suprafaţă de 2226 mp situat în oraşul Fieni, judeţul Dâmboviţa, precum şi cota de ½ din construcţiile situate pe acest teren compuse din corpurile A şi B.
Prin actul de partaj voluntar din 10 octombrie 1988 imobilul teren şi construcţii mai sus descris a fost împărţit între Statul Român şi B.M., fostă B., primul primind în proprietate exclusivă o parcelă din teren în suprafaţă de 980 mp, o altă parcelă din teren în suprafaţă de 153 mp şi casa cu 4 camere şi bucătărie situată pe parcela de teren de 153 mp, iar B.M. primind parcela de 1113 mp din teren şi casa cu două camere, antreu, bucătărie şi cămară.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7693 din 29 noiembrie 1988 la notariatul de Stat judeţean Dâmboviţa, B.P.M. a vândut soţilor M.A.I. şi M.M. casa cu 2 camere, antreu, bucătărie, cămară şi baie, iar terenul aferent în suprafaţă de 1113 mp a trecut în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. (II) din Legea nr. 58/1974.
La 14 august 2001 D.E. a notificat în condiţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 Primăria oraşului Fieni solicitând restituirea în natură a imobilului din oraşul Fieni, compus din parter şi etaj având 5 camere, 2 bucătării şi baie, situat pe terenul în suprafaţă de 1113 mp.
Primăria oraşului Fieni a trimis notificatoarei D.E. adresa nr. 3293 din 22 octombrie 2001, prin care i-a comunicat că imobilul cerut a fi restituit în natură constituie proprietatea soţilor M.I. şi M.M., care au dobândit construcţia prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 7693 din 29 noiembrie 1988 şi terenul de 1113 mp prin titlul de proprietate nr. 43819 din 14 iulie 1999, astfel că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul nu este deţinut de primărie.
La 16 august 2002 D.E. a formulat contestaţie solicitând obligarea Primăriei Fieni la restituirea în natură a imobilului teren şi construcţie preluat de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974, imputând primăriei că refuză nejustificat soluţionarea cererii de restituire în natură obiect al notificării.
Tribunalul Dâmboviţa, secţia civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 171 din 3 aprilie 2003, prin care a respins „acţiunea formulată de reclamanta D.E. împotriva pârâtei Primăria oraşului Fieni".
Prima instanţă a stabilit că reclamantei nu i-au fost preluate de către stat bunuri imobile individual determinate, ci cota de ½ dintr-un teren şi din construcţii dobândite pe cale de moştenire legală, diferenţa de ½ rămânând în proprietatea surorii sale B.M., actualmente B.M., că urmare partajului voluntar din 10 octombrie 1998 Statul Român a primit în proprietate parcelele de teren în suprafeţe de 960 mp şi 153 mp (1113 mp) şi construcţia cu 4 camere şi bucătărie, cealaltă construcţie şi suprafaţa de 1113 mp fiind atribuită M.B., că prin Decizia civilă nr.42 din 16 ianuarie 2002 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 756 din 9 aprilie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, s-a statuat că B.M. a înstrăinat legal cumpărătorilor M.I. şi M.M., prin contractul nr. 7693 din 29 noiembrie 1988, imobilul revendicat de reclamantă compus din parter şi etaj cu 5 camere, iar terenul în suprafaţă de 1113 mp a trecut în proprietatea statului şi a fost atribuit în proprietatea cumpărătorilor construcţiei în baza Legii nr. 18/1991.
În raport cu starea de fapt astfel reţinută, prima instanţă a statuat că în principiu, potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001, este posibilă restituirea în natură sau prin măsuri reparatorii pentru imobile preluate prin Decretul nr. 223/1974, dar, faţă de hotărârea judecătorească prin care s-a respins acţiunea reclamantei în constatarea nulităţii absolute a contractului de înstrăinare a bunurilor revendicate, restituirea în natură nu este posibilă, reclamanta urmând să beneficieze la cerere de alte măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Prin apel reclamanta a susţinut că greşit s-a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare s-ar fi înstrăinat partea revenită statului în urma partajului voluntar.
Instanţa de apel a statuat că prima instanţă a stabilit corect situaţia de fapt şi că nu poate fi pusă la îndoială legalitatea înstrăinării confirmată prin hotărâre judecătorească.
Ca urmare, prin Decizia nr. 232 din 28 octombrie 2003, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii de primă instanţă.
Decizia instanţei de apel a fost recurată de către reclamanta D.E.
Dezvoltând amplu recursul, reclamanta susţine în esenţă că instanţele nu au lămurit pe deplin situaţia de fapt, limitându-se la a lua act de conţinutul unei hotărâri judecătoreşti, fără a se preocupa să examineze probele administrate prin care s-a făcut dovada că în proprietatea cumpărătorilor M.I. a fost transmis un alt imobil decât cel cerut a fi restituit în natură.
Motivarea recursului îl încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., greşit reclamanta invocând ca temei de drept al recursului dispoziţiile art. 305 C. proc. civ.
Recursul este întemeiat pentru cele ce succed.
În dosarul de primă instanţă al prezentei cauze a fost administrată numai proba cu înscrisuri, din a căror examinare rezultă următoarele:
1)Urmare decesului de la 21 februarie 1964 a autorului lor B.T.P., contestatoarea D.E. şi B.M. (ulterior B.) au dobândit în proprietate şi în cote indivize egale de către ½ fiecare mai multe imobile, între care un teren cu suprafaţă de 2600 mp, două case, o magazie şi un grajd (certificat de moştenitor fila 7).
Cota de ½ aparţinând contestatoarei D.E. a fost trecută în proprietatea statului în temeiul prevederilor art. 2 alin. (2)-(3), art. 4 din Decretul nr. 223/1974 (privitor la construcţii) şi ale art. 13 din Legea nr. 59/1974 (privitor la teren), consecinţă a rămânerii în străinătate a contestatoarei (fila 55, Decizia nr. 106 din 22 aprilie 1986 emisă de Comitetul executiv al Consiliului Popular al judeţului Dâmboviţa comunicată, aşa cum rezultă din art. 2 alin. (2) numai numitei B. (devenită B.M..
Între Statul Român şi B.M., fostă B. a intervenit un partaj voluntar, prin care primul a primit 2 parcele de teren de câte 960 mp şi 153 mp, precum şi o casă cu 4 camere şi bucătărie situată pe parcela de 153 mp, iar secunda a primit diferenţa de teren în suprafaţă de 1113 mp şi o casă cu 2 camere, antreu, bucătărie şi cămară, situată pe cel din urmă teren (actul de partaj voluntar din 10 octombrie 1988-fila 10), loturile fiind identificate prin indicarea amplasamentului şi vecinătăţilor atât în cuprinsul actului de partaj, cât şi prin memoriul tehnic prealabil întocmit de I.G.C. Târgovişte, filele 11 şi 12.
În anul 1988, B.M. a solicitat, potrivit legislaţiei de la acea vreme, autorizarea înstrăinării construcţiei proprietatea sa dobândită prin partajul voluntar, iar autoritatea competentă, Consiliul popular al oraşului Fieni, a emis autorizaţia nr.6 din 28 noiembrie 1988, prin care a autorizat vânzarea casei cu 2 camere, bucătărie, cămară şi baie, arătând că terenul aferent în suprafaţă de 1113 mp urmează a trece în proprietatea statului prin efectul art. 30 din Legea nr. 5/1974 (filele 30-31), după ce a întocmit în prealabil procesul verbal din 7 noiembrie 1988 (fila 32), prin care a identificat casa prin descriere şi terenul prin vecinătăţi.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7693 din 29 noiembrie 1988 la Notariatul de Stat Judeţean Dâmboviţa, fila 47, B.M. a vândut cumpărătorilor M.A.I. şi M.M. casa compusă din 2 camere, antreu, bucătărie, cămară şi baie situată pe terenul de 1113 mp identificat prin vecinătăţi.
2) În dosarul de primă instanţă, au fost depuse în copii xeroxate paginile 1,2,6 şi 7 ale deciziei civile nr. 42 din 16 ianuarie 2002 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. 7115/2001 şi paginile 1 şi 14 din Decizia nr. 756 din 9 aprilie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, în dosarul nr. 1609/2002, din care rezultă că D.E. şi B.M., în contradictoriu cu Primăria oraşului Fieni, M.I. şi M.M., au cerut să se constate nulitatea absolută a actului de partaj voluntar din 10 octombrie 1988 şi a actului de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1988 pe motiv că terenul aferent construcţiei preluate de stat nu este cel indicat în actul de vânzare cumpărare, ci este parte din cel atribuit prin partaj M.B. având pe el casa cu 2 camere, antreu, bucătărie şi cămară, terenul aferent construcţiei preluate de stat având suprafaţa de 153 mp, iar construcţia se compune din casa cu parter şi etaj. De asemenea, din aceleaşi pagini mai rezultă că Judecătoria Pucioasa a admis acţiunea şi a constatat nule actele atacate, că Tribunalul Dâmboviţa a admis apelul declarat de M.I. şi M.M. şi a schimbat în tot sentinţa primei instanţe în sensul că a respins acţiunea reclamantelor pentru motivele că nu era obligatoriu ca B.M. să primească prin partaj casa mică, iar statul casa mare, că la vânzare-cumpărare părţile au contractat în cunoştinţă de cauză imobilul pentru care s-a emis autorizaţia de construcţie, iar cu prilejul întocmirii celor două acte atacate nu s-a urmărit un scop ilicit.
În fine mai rezultă că recursul declarat de reclamante a fost respins ca nefondat.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, motivând hotărârea atacată prin prezentul recurs, a reţinut corect starea de fapt de până la momentul inclusiv al actului de partaj voluntar intervenit între Statul Român şi B.M., după care a constatat că Legea nr. 10/2001 este aplicabilă în principiu şi pentru imobilele preluate prin Decretul nr. 223/1974 prin restituirea imobilelor în natură sau prin stabilirea de măsuri reparatorii în echivalent, iar apoi a statuat că în cazul concret, din hotărârile judecătoreşti anterioare (adică acelea arătate la punctul 2 al considerentelor de faţă) rezultă că B.M. a înstrăinat legal cumpărătorilor M. imobilul revendicat de D.E. compus din parter şi etaj cu 5 camere, iar terenul în suprafaţă de 1113 mp a trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 58/1974, în prezent fiind atribuit în proprietate cumpărătorilor construcţiei prin reconstituirea dreptului în baza Legii nr. 18/1991 (s.n.).
Ca urmare a celor astfel reţinute, aceeaşi instanţă de apel a definit ca fiind corectă statuarea instanţei care a rezolvat fondul în sensul că hotărârea judecătorească anterioară procesului de faţă a intrat în puterea lucrului judecat, producând ca efecte interdicţia repunerii în discuţie a legalităţii înstrăinării şi imposibilitatea restituirii în natură a bunurilor preluate abuziv de la D.E. şi revendicate de aceasta, căreia i se cuvin numai măsuri reparatorii prin echivalent.
Hotărârea instanţei de apel este esenţial nelegală.
În primul rând, investită fiind cu soluţionarea unei contestaţii prin care s-a respins cererea de restituire în natură fundamentată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a omis să cerceteze titlul cu care statul a preluat cota indiviză de proprietate de la contestatoare.
Astfel, instanţa de apel nu a verificat dacă preluarea cotei indivize s-a făcut cu respectarea întocmai a dispoziţiilor Decretului nr. 223/1974 în sensul că a existat plata sau despăgubirea coproprietarului, iar Decizia de preluare a fost comunicată acestuia şi a rămas necontestată pe căile posibile în acea vreme, caz în care dreptul de proprietate s-a transmis statului cu titlul valabil, acesta partajându-se pe deplin legal cu cealaltă coproprietară (B.M.).
În asemenea ipoteză, instanţa avea obligaţia de a stabili pe baza tuturor probelor administrate bunurile individualizate intrate în patrimoniul statului în urma partajului voluntar, restituibile în natură contestatoarei, diferenţiate de cele atribuite M.B. şi vândute de aceasta cumpărătorilor M., inclusiv pe calea unei expertize tehnice.
Aceasta pentru că situaţia de fapt nu putea fi declarată ca fiind pe deplin lămurită (cum greşit a procedat instanţa de apel) numai pe baza hotărârilor judecătoreşti anterioare intrate în puterea lucrului judecat, atât timp cât au fost examinate numai unele pagini ale acestora şi nu ansamblul lor, iar instanţa de apel nu a cercetat, în raport cu cazul de nulitate dedus acelei judecăţi, în ce măsură considerentele acelor hotărâri sunt în concordanţă cu obiectul procesului ori exced acestuia şi în ce măsură explică dispozitivele prin care pricina a fost soluţionată, stabilind numai astfel dacă şi în ce măsură au forţă probantă, înlăturând sau nu valoarea probatorie a celorlalte înscrisuri doveditoare.
Numai în cazul în care ar fi constatat fără echivoc că imobilul concret pretins de contestatoare a fost transmis prin partaj M.B., care la rându-i l-a înstrăinat cumpărătorilor M., s-ar justifica soluţia respingerii apelului.
Neprocedând astfel, instanţa a lăsat să planeze dubiul că imobilul pretins de contestatoare a rămas în proprietatea statului, înstrăinat fiind, de fapt, aşa cum contestatoarea susţine, un alt imobil.
Dimpotrivă, în ipoteza în care instanţa ar fi constatat că partea indiviză ar fi fost preluată de stat cu încălcarea a înseşi prevederilor Decretului nr. 223/1974 şi ale art. 13 din Legea 59/1974, titlul statului nu poate fi calificat decât ca nefiind valabil, preluarea bunurilor de către stat având caracter de sancţiune nelegală, lipsită de orice efect juridic, aplicabile fiind dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi.
În atare ipoteză, actul de preluare nu a conferit statului calitatea de proprietar, ci numai cea de simplu posesor, iar actul de partaj voluntar nu a produs nici un efect, starea de indiviziune existând şi în prezent, coindivizari fiind contestatoarea şi cumpărătorii unora dintre bunurile componente ale acesteia, indiferent de cele statuate prin hotărârile judecătoreşti anterioare pe baza cărora a soluţionat pricina instanţa de apel.
În această situaţie, contestatoarei i se cuvine restituirea cotei de ½ din imobil, urmând a se desocoti pe calea dreptului comun cu actualii cumpărători ai unora dintre bunurile componente, pentru că indiferent de concretizarea bunurilor cerute a fi restituite în natură, practic contestatoarea tinde la redobândirea a ceea ce i-a fost luat abuziv de către stat.
În concluzie, nefiind pe deplin lămurită situaţia de fapt, instanţa supremă nu are posibilitatea de a proceda potrivit art. 314 C. proc. civ., conform căruia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată (ceea ce se impune în speţă pentru cele arătate) numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.
Ca urmare, recursul va fi admis, Decizia atacată va fi casată, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, care va proceda potrivit celor arătate prin considerentele prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta D.E. împotriva deciziei nr. 232 din 28 octombrie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Ploieşti.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7630/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 760/2005. Civil → |
|---|
