ICCJ. Decizia nr. 77/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 77.
Dosar nr. 26941/1/2005
nr. vechi 10479/200.
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 4 octombrie 2004 la Tribunalul Dâmboviţa şi întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reclamantul G.P.L. a chemat în judecată pe pârâta Prefectura judeţului Dâmboviţa solicitând anularea adresei nr. 6345 din 13 septembrie 2004 şi acordarea de despăgubiri băneşti echivalente cu valoarea imobilului clădire P+1 şi terenul aferent situat în Moreni, judeţul Dâmboviţa.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că imobilul a aparţinut bunicului său şi ulterior decesului acestuia a fost moştenit de tatăl său decedat şi el, al cărui unic moştenitor este. Imobilul a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 134/1949, clădirea fiind demolată în anul 1984 în baza Decretului nr. 22/1984, după care au fost construite blocuri de locuinţe pe terenul rezultat după demolare.
Prin sentinţa civilă nr. 343 din 24 martie 2005 Tribunalul Dâmboviţa a admis acţiunea, a anulat adresa nr. 6345 din 13 septembrie 2004 emisă de Prefectura Dâmboviţa. A constatat că reclamantul este îndreptăţit la acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul P+1 şi terenul aferent în suprafaţă de 370 mp situat în Moreni, str. V. nr. 35 (55) fosta I. nr. 122 judeţul Dâmboviţa astfel cum au fost identificate în raportul de expertiză întocmit de expert N.E. A obligat pârâta la plata sumei de 9.000.000 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut în esenţă că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001 şi a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său.
Împotriva acestei sentinţe pârâta a declarat apel susţinând că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului, instanţa nu a avut în vedere că în actul de preluare nu este menţionat proprietarul imobilului preluat.
De asemenea, sentinţa mai este criticată pentru că Prefectura a fost greşit obligată la plata cheltuielilor de judecată atâta timp cât a respectat dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 900 din 21 iunie 2005 Curtea de Apel Ploieşti a respins apelul şi a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 6 milioane lei către reclamant.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut în esenţă în baza ansamblului probator că s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului reclamantului, iar Decretul nr. 134/1949 prin care imobilul a trecut în proprietatea statului fiind abuziv, trecerea în proprietatea statului s-a făcut fără titlu.
Criticile invocate de pârâtă nu pot fi reţinute în culpa autorului reclamantului, instanţa reţinând că s-a făcut dovada preluării imobilului de Stat.
Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., instanţa a respins critica pârâtei constând în faptul că instanţa de fond nu trebuia să o oblige la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei decizii pârâta a declarat recurs invocând motivele de casare prevăzute în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Sunt reluate criticile formulate în apel constând în faptul că în actul de preluare nu este menţionat proprietarul imobilului. Procesul verbal depus de reclamant nu prezintă nici un număr de înregistrare şi nici o ştampilă aşa încât reclamantul nu a dovedit cu acte conform art. 22 din Legea nr. 10/2001 dreptul de proprietate asupra imobilului, şi nici preluarea şi demolarea acestuia de către stat deci nu sunt întrunite condiţiile impuse de art. 2 din lege care stipulează clar ce se înţelege prin imobile preluate abuziv de stat.
A doua critică priveşte greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată.
Recurenta susţine că în faza administrativă în mod corect, în baza dovezilor depuse a fost respinsă solicitarea reclamantului.
Faptul că instanţa, în urma administrării unor probe suplimentare, a adoptat soluţia admiterii acţiunii, nu poate determina obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin întâmpinare reclamantul a solicitat respingerea recursului.
Recursul nu este fondat şi în baza art. 312 C. proc. civ. va fi respins pentru următoarele considerente:
În ce priveşte prima critică, aceasta este neîntemeiată şi urmează să fie înlăturată.
Din analiza actelor dosarului rezultă că autorul reclamantului a fost proprietarul imobilului (a aparţinut bunicului său şi ulterior decesului acestuia a fost moştenit de tatăl său, decedat, al cărui unic moştenitor este reclamantul conform filelor 13-18 şi 29-34 dosar fond), iar preluarea de către stat a avut loc abuziv în baza Decretului nr. 134/1949 (fila 60 dosar fond) şi nu în baza unui proces-verbal.
Invocarea faptului că în actul de preluare nu este menţionat numele proprietarului şi că procesul verbal depus de reclamant nu are număr de înregistrare şi ştampilă ceea ce în opinia pârâtei nu face dovada dreptului de proprietate nu poate fi primită în raport de împrejurarea că preluarea a avut loc în baza Decretului nr. 134/1949 şi că la dosar există un bogat probatoriu care demonstrează proprietatea autorului cu privire imobil cât şi ulterior demolarea construcţiei de către Stat.
În cauză s-a efectuat un raport de expertiză (filele 110-112 dosar fond) necontestată de părţi şi în mod cert în contextul probator al cauzei expertiza efectuată reprezintă un mijloc de dovadă util pentru aflarea adevărului şi lămurirea situaţiei de fapt. Sunt pe deplin conturate ipotezele prevăzute de dispoziţiile art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 10/2001 care definesc ce se înţelege prin imobile preluate abuziv şi respectiv ce se înţelege prin persoane îndreptăţite în sensul acestei legi.
Nici critica privitoare la greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată nu poate fi primită.
Principiul ce rezultă din dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. este că partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere să plătească cheltuielile de judecată.
Acest principiu are la bază culpa procesuală şi o condiţie obligatorie a acordării cheltuielilor este dovedirea acestora.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că ambele instanţe au respectat condiţiile impuse de art. 274 C. proc. civ. şi în mod corect au obligat intimata la plata cheltuielilor de judecată.
Rezultă cu claritate faptul că pârâta nu a respectat dispoziţiile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi nu a invitat reclamantul să completeze cererea cu actele pe care înţelege să le folosească în dovedirea dreptului său de proprietate.
Aşa fiind, pentru considerentele ce preced, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi văzând dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat cu obligarea la plata sumei de 1.500 lei (lei noi RON) cheltuieli de judecată către reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Prefectul judeţului Dâmboviţa împotriva deciziei civile nr. 900 din 21 iunie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Obligă recurentul să plătească intimatului-reclamant G.P.L. suma de 1.500 RON cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7691/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 764/2005. Civil → |
|---|
