ICCJ. Decizia nr. 789/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 424 din 3 aprilie 2003, Tribunalul Prahova a admis acțiunea formulată potrivit Legii nr. 10/2001,art. 46, de reclamantul R .G. împotriva pârâților Ministerul Industriei și Resurselor, SC C. SA Pleașa, SC B.A.T. Bascov SA, SC I.F.C. Pitești și SC C. SRL Vălenii de Munte; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1265 din 12 decembrie 2000, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 373 din 22 martie 2001, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 375 din 22 martie 2001 și a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M.03 nr. 2452 din 22 noiembrie 1995; a dispus repunerea părților în situația anterioară.
Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin decizia nr. 200 din 24 septembrie 2003, a admis apelurile declarate împotriva sentinței de pârâta SC C. SRL Vălenii de Munte și SC C. SA Pleașa și în consecință:
A anulat sentința și a trimis spre competentă soluționare Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ, cererea reclamantului privind constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, seria M 03 nr. 2452, pentru SC C. SA Pleașa, emis la 22 noiembrie 1995 de Ministerul Industriilor, ca urmare a disjungerii acestui capăt de cerere de restul acțiunii, pe care a reținut-o spre rejudecare.
A suspendat judecarea restului capetelor de cerere ale acțiunii reclamantului, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a cererii privind constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Pentru a hotărî astfel, în ce interesează instanța de apel, a reținut următoarele:
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate, emis în baza Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991, nu poate fi încadrat în categoria actelor juridice de înstrăinare, făcute în cadrul procesului de privatizare, ce ar avea ca obiect un imobil care cade sub incidența Legii nr. 10/2001, ci un asemenea certificat este un act administrativ de autoritate, cu efecte juridice proprii.
Prin urmare, în mod greșit și cu încălcarea competenței materiale, tribunalul a soluționat în primă instanță capătul de cerere privind constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate, competența aparținând potrivit art. 3 pct. 1 C. proc. civ., Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, susținând în esență că s-a acordat mai mult decât s-a cerut, întrucât instanța nu a fost investită cu o cerere de disjungere a cauzei, s-a pronunțat numai pe necompetența materială, deși motivele de apel vizau și alte aspecte, iar declinarea de competență este nelegală, făcută astfel, ca și pentru faptul că în realitate acțiunea nu are mai multe capete de cerere, iar chestiunea respectivă nu a fost pusă în discuția părților.
Greșit s-a apreciat asupra caracterului ca act juridic a certificatului de atestare a dreptului de proprietate și, de aici, asupra competenței materiale în primă instanță, înlăturându-se nejustificat apărările formulate în sensul că un asemenea act juridic este un act translativ de proprietate, făcând parte din categoria actelor juridice de înstrăinare în sensul art. 46 din Legea nr. 10/2001, pentru care nu este aplicabilă procedura reglementată de Legea nr. 29/1990, aceasta și potrivit prevederilor art. 2 lit. c) din Legea contenciosului administrativ.
Recursul este fondat.
Judecând apelurile și anulând în consecință, integral, sentința, instanța de apel s-a considerat astfel investită, în primă instanță de fond, cu soluționarea acțiunii introductive în integralitatea ei, atât pentru capetele de cerere cu privire la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, care, de necontestat erau în competența materială a tribunalului, cât și pentru capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Apreciind mai departe că pentru acesta din urmă, competența aparține instanței de contencios administrativ, curtea de apel și-a declinat în realitate, competența în favoarea secției de contencios administrativ, de la aceeași instanță.
Or, cel puțin în această privință, soluția pronunțată astfel este nelegală și aceasta întrucât prin art. 10 alin. (1) din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judiciară, în prezent art. 25 din Legea 304/2004 și identificare a instanțelor judecătorești ca fiind: judecătoriile, tribunalele, curțile de apel și Curtea Supremă de Justiție (înalta Curte de Casație și Justiție), iar în cadrul acestor instanțe funcționează secții stabilite, pentru judecătorii, tribunale și curți de apel, de către ministrul justiției.
Repartizarea pe secții a unei cauze constituie, într-o asemenea ipoteză, mai mult o procedură administrativă astfel încât, în măsura în care o secție (a curții de apel) va aprecia că soluționarea unei cauze ar fi de competența altei secții, va trebui să pronunțe o încheiere de scoatere a cauzei de pe rol și de trimitere spre competentă soluționare secției considerată competentă.
Aceasta, întrucât, în raport de prevederile art. 20 C. proc. civ. declinarea de competență nu poate avea loc între două secții ale aceleiași instanțe, întrucât între secții nu poate avea loc un conflict de competență.
Dar, și pe fond soluția este greșită.
Nu se contestă că, tribunalul a fost investit cu soluționarea unei acțiuni cu un obiect complex, privind constatarea nulității mai multor acte juridice, respectiv contracte de vânzare-cumpărare și certificatul de atestare a dreptului de proprietate și că, cel puțin pentru cererile privind primele acte, neîndoielnic competența materială aparținea, în vederea acestei instanțe, respectiv tribunalului ca instanță de fond și secției civile a curții de apel, în calea de atac.
Trebuie reținut însă că, reclamantul a formulat o asemenea acțiune în cadrul procedural și procesual oferit prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 vizând în principal restituirea în natură a imobilului pentru care, ca o chestiune prejudicială, era necesar a se obține pe cale de judecată desființarea actelor juridice de înstrăinare a imobilului.
Or, și pentru o asemenea ipoteză, competența materială aparține tribunalului, ca instanță specială, stabilită în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, pentru toate chestiunile ce țin de domeniul de aplicare a acestei legi, în ce interesează, incident fiind, evident, temeiul de drept invocat prin acțiune, respectiv art. 46 din Legea nr. 10/2001, text aplicabil tuturor actelor juridice care au stat la baza procesului de privatizare.
Tocmai de aceea, deși certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un act emis de un organ central administrativ de stat, pentru considerentele arătate și pentru argumente deduse din necesitatea realizării unei bune administrări a justiției, ca și pentru faptul că, în speță, nu este vorba de nesocotirea unor norme de competență materială prin care se realizează o delimitare de atribuții pe linie verticală, între instanțele judecătorești, se poate considera că, intervenind o prorogare de competență potrivit prevederilor art. 17 C. proc. civ., aceeași instanță este competentă să soluționeze atât capetele de cerere vizând constatarea nulității lor cât și cererea având ca obiect nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Nu mai puțin, în același sens, este de reținut că o reculegere la procedura administrativă prevăzută de Legea contenciosului administrativ, prin specificul acesteia, ar fi lipsită de finalitate în speță, înlăturate fiind astfel rațiunea și spiritul legii de reparație, Legea nr. 10/2001, de restituire a bunului în măsura în care cerințele acesteia, inclusiv în ce privește valabilitatea actelor juridice încheiate în cadrul procesului de privatizare, ar fi întrunite.
Așa fiind, recursul a fost admis în sensul casării hotărârii atacate și a trimiterii cauzei la aceeași instanță pentru rejudecarea pe fond a apelurilor.
| ← ICCJ. Decizia nr. 774/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 73/2005. Civil → |
|---|
