ICCJ. Decizia nr. 8439/2005. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8439
Dosar nr. 9015/2005
Şedinţa publică din 25 octombrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 4413 din 18 decembrie 2003 reclamanţii R.Ş.A.A., R.A.Ş., R.I. au chemat în judecată Municipiul Bucureşti, solicitând ca acesta să fie obligat să le lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă apartamentul nr. 11 din imobilul situat în Bucureşti, iar în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă să se dispună obligarea pârâtului la plata contravalorii actuale a imobilului.
Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 75 din 27 ianuarie 2004 tribunalul a respins acţiunea ca inadmisibilă. Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru această categorie de imobile nu mai este deschisă calea acţiunii în revendicare la instanţa de judecată, persoanele îndreptăţite fiind obligate să urmeze procedura administrativă de restituire prevăzută de legea specială.
Reclamanţii au declarat apel împotriva sentinţei sus-menţionate, criticând dezlegarea pricinii pe excepţia de inadmisibilitate şi susţinând, pe de o parte, că acţiunea a fost promovată anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, iar pe de altă parte că limitarea revendicării imobilelor preluate abuziv de statul comunist la dispoziţia Legii nr. 10/2001 reprezintă o interpretare eronată a prevederilor art. 480 C. civ., care nu au fost abrogate.
Prin Decizia civilă nr. 709 din 19 aprilie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apelul a fost respins ca nefondat.
În motivarea acestei soluţii instanţa de apel a reţinut că într-adevăr apelanta-reclamantă a promovat o primă acţiune în revendicare în anul 1998, dar aceasta a făcut obiectul unui dosar separat, finalizat prin sentinţa civilă nr. 283 din 21 martie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a constatat perimată cererea de chemare în judecată.
Acţiunea din prezentul dosar a fost promovată ulterior, la data de 18 decembrie 2003 şi are o existenţă distinctă de cea anterioară finalizată într-un proces separat, astfel că nu poate fi considerată ca o continuare a primei acţiuni.
Ca atare, se susţine în continuarea motivării deciziei, cum data promovării acţiunii ce face obiectul prezentului litigiu se situează după aceea a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii în revendicare ca inadmisibilă este dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie şi anume art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 raportat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Referitor la cea de a doua critică instanţa de apel a reţinut că prin edictarea unei legi speciale de reparaţie în materia imobilelor preluate abuziv au devenit inaplicabile, în privinţa restituirii acestei categorii de imobile, dispoziţiile de drept comun din materia revendicării, prevăzute de art. 480 C. civ., ceea ce este şi cazul imobilului în speţă.
Împotriva deciziei pronunţată în apel au declarat recurs reclamanţii.
Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7-10 C. proc. civ. se susţine că „greşit instanţa a refuzat a afla situaţia juridică reală, actuală a apartamentului în litigiu", în pofida multiplelor cereri ce au fost formulate în cauză, aspect despre care nu se aminteşte nimic în motivarea deciziei recurate.
Un al doilea motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc . civ. şi relevă susţinerea că în mod greşit instanţa a considerat că acţiunea de faţă nu este continuarea legală a primei revendicări promovată în anul 1998.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că, chiar dacă am considera că prima acţiune a fost corect „perimată", este de necontestat că întreruperea cursului primei acţiuni a fost necesară şi determinată exclusiv de nevoia de a soluţiona mai întâi apelul contra unei hotărâri din anul 1954.
Ultimul motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc . civ. şi dezvoltă ideea că prevederile Legii nr. 10/2001 nu pot fi considerate a fi abrogat prevederile art. 480 C. civ. în materia revendicării imobilelor luate abuziv de statul comunist, legea specială având doar rolul de a pune la dispoziţia celor cărora li s-au luat pe nedrept proprietăţile o cale administrativă, chiar simplificată faţă de dificultăţile unui proces civil.
Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate şi prevederile legale aplicabile, Curtea constată că recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
După cum s-a precizat anterior, instanţele au soluţionat prezenta cauză pe calea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, promovată ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001, pentru un imobil ce se încadrează în categoria celor al căror regim juridic este reglementat de acest act normativ.
În acest context, nu se poate imputa instanţei că „a refuzat a afla situaţia juridică reală, actuală a apartamentului în litigiu", critică ce ar fi putut fi ridicată în condiţiile cercetării în fond a prezentului litigiu, astfel că se priveşte ca nefondat primul motiv de recurs.
Contra susţinerilor din cel de al doilea motiv de recurs, instanţele anterioare au considerat în mod judicios că prezenta acţiune nu poate fi continuarea legală a primei acţiuni promovată în anul 1998.
Această din urmă acţiune a fost înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti sub nr. 19493/98, iar în urma declinării dispuse prin sentinţa civilă nr. 5387 din 5 aprilie 1999 a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 1830/99. Respectiva acţiune a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 283 din 21 martie 2001 pronunţată de tribunal, prin care s-a constatat perimată cererea de chemare în judecată.
Acea acţiune a avut o existenţă de sine stătătoare şi a fost finalizată într-un proces separat.
Acţiunea din prezentul litigiu a fost promovată la data de 18 decembrie 2003 şi este o acţiune distinctă de cea din anul 1998, astfel că nu poate fi considerată o continuare a primei cereri, cum susţin recurenţii.
Nu este întemeiat nici cel de al treilea motiv de recurs invocat.
Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparaţie în materia imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada de referinţă. Dispoziţiile acestei legi îşi găsesc aplicabilitatea în cazul solicitărilor de restituire a imobilelor ce intră în domeniul său de reglementare, aceste dispoziţii fiind derogatorii de la prevederile de drept comun ale art. 480 C. civ.
Această derogare de la normele de drept comun nu poate fi confundată cu abrogarea respectivelor prevederi, cum susţin recurenţii, această soluţie derivând din principiul aplicării cu prioritate a legii speciale în raport de cea generală.
Imobilul în litigiu se încadrează în categoria imobilelor ce intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi ca atare îi sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile acestui act normativ.
Faţă de toate considerentele expuse, Curtea urmează a dispune respingerea recursului declarat în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanţii R.Ş.A.A., R.A.Ş. şi R.I. împotriva deciziei nr. 709 din 19 aprilie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8430/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8325/2005. Civil. Revizuire. Recurs → |
|---|
