ICCJ. Decizia nr. 8877/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8877
Dosar nr. 20952/200.
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Constată că prin sentinţa civilă nr. 3/D din 13 ianuarie 2003 pronunţată de Tribunalul Satu Mare s-a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei formulate de reclamanta V.E.S. împotriva dispoziţiei nr. 998 din 31 octombrie 2002 emisă de către Primăria Satu Mare, în favoarea Judecătoriei Satu Mare.
Prin sentinţa civilă nr. 1961 din 8 mai 2003 pronunţată de Judecătoria Satu Mare s-a respins contestaţia şi s-a admis cererea de intervenţie accesorie a intervenientei P.S.
Tribunalul Satu Mare, prin Decizia nr. 654/Ap din 3 decembrie 2003 a admis, în majoritate, excepţia de necompetenţă materială invocată de către apelanta-reclamantă. S-a admis apelul formulat de către reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1961 din 8 mai 2003 pronunţată de Judecătoria Satu Mare. S-a anulat sentinţa de fond şi s-a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Satu Mare.
Prin sentinţa nr. 99/D din 15 aprilie 2004 pronunţată de Tribunalul Satu Mare s-a dispus respingerea acţiunii şi admiterea cererii de intervenţie accesorie pronunţată de către intervenienta P.S.
La soluţionarea cauzei s-au avut în vedere următoarele considerente:
Imobilul preluat de Statul Român nu face obiectul Legii nr. 10/2001, deoarece nu intră sub incidenţa art. 2 alin. (1) lit. b) din această lege.
Acest text legal nu are în vedere toate imobilele preluate în baza unei hotărâri judecătoreşti de condamnare ci numai imobilele care au fost preluate ca urmare a aplicării pedepsei complementare a confiscării averii prin hotărârea judecătorească de condamnare pentru infracţiuni de natură politică.
Fosta proprietară a imobilului a fost condamnată prin sentinţa penală nr. 1174/1958 a Tribunalului Popular al Raionului Satu Mare, menţinută prin Decizia penală nr. 325/1959 a Tribunalului Raional Baia Mare pentru deţinere fără drept de obiecte din aur, în baza art. 14 din Legea nr. 284/1947, respectiv pentru o infracţiune economică.
Prin Decizia civilă nr. 865 din 8 septembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Oradea s-a admis apelul formulat de către reclamantă. S-a schimbat în totalitate sentinţa de fond, admiţându-se contestaţia formulată de reclamantă împotriva dispoziţiei nr. 988 din 31 octombrie 2002 emisă de Primăria Satu Mare prin Primar. S-a anulat dispoziţia şi s-a dispus obligarea intimatei să emită o nouă dispoziţie de restituire în natură a imobilelor înscrise în C.F. 9660 Satu Mare nr.top. 3167, situat în Satu Mare, în favoarea reclamantei. S-a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de către intervenienta P.S.
Instanţa de apel a reţinut că s-a făcut o greşită aplicare în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Făcându-se referire la prevederile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 şi la art. 2 alin. (1) lit. b) din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi, se reţine că în categoria imobilelor proprietatea persoanei condamnate pentru infracţiuni de natură politică se includ şi infracţiuni de natură economică obişnuită, înlăturându-le pe cele grave care au pus în pericol siguranţa naţională.
Prin hotărârile judecătoreşti de natura celei în speţă persoanelor li se confiscau mai întâi metalele preţioase şi apoi erau lezate în mod abuziv în proprietatea lor, deşi între fapta imputată şi imobilul proprietate personală nu există nici o legătură de interdependenţă.
Măsura suplimentară a confiscării averii a fost abrogată implicit odată cu Constituţia din 1991 şi apoi explicit prin Legea nr. 140/1996, ca o reacţie firească faţă de faptul că pedeapsa confiscării averii a fost folosită de regimul totalitar pentru expolierea proprietăţii private de bunurile dobândite în mod legal.
Împotriva deciziei de apel au formulat recurs intimaţii Primăria Municipiului Satu Mare şi intervenienta accesorie P.S., criticându-se Decizia pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa a făcut o greşită aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, care în art. 2 alin. (1) lit. b) sunt în sensul că este necesară o condamnare pentru o infracţiune de natură politică.
Reclamanta-apelantă nu intră sub incidenţa acestui text legal deoarece fosta proprietară a fost condamnată pentru infracţiuni de natură economică.
Împrejurarea că astăzi fapta nu mai este incriminată nu are relevanţă, cât timp la data săvârşirii ei a fost incriminată şi sancţionată. Legalitatea măsurilor dispuse a fost verificată de către instanţa de recurs care a menţinut sentinţa penală.
Prin recursul formulat de către intervenientă s-a mai invocat faptul că în art. 3 din HG nr. 498/2003 se prevede că deciziile emise cu respectarea normelor metodologice cuprinse în HG nr. 614/2001 rămân valabile. Decizia atacată a fost emisă cu respectarea acelor norme, dar mai ales cu respectarea Legii nr. 10/2001.
Analizând Decizia recurată în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursurile sunt nefondate.
Prin sentinţa penală nr. 1124/1958 pronunţată de Tribunalul Popular al raionului Satu Mare inculpata M.E. a fost condamnată în baza art. 14 şi art. 157 din Legea nr. 284/1947 la 2 ani închisoare corecţională, cu suspendarea executării pedepsei conform art. 65 C. pen.
Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus confiscarea în favoarea statului a bijuteriilor şi obiectelor din aur; în baza art. 25 pct. 6 alin. (III) C. pen. s-a dispus confiscarea parţială a averii inculpatei constând în imobilul cuprins în C.F. nr. 9660 Satu Mare nr.top. 3167 şi 3167/1, casă curte situată în Satu Mare în favoarea Statului Român.
Sentinţa penală a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 325 din 14 februarie 1959 pronunţată de Tribunalul Regional Baia Mare. Legalitatea măsurii confiscării averii fiind justificată pe periculozitatea excepţională a infracţiunii săvârşite de către inculpată.
Codul penal din 1936 nu reglementa o asemenea pedeapsă complementară.
Codul penal din anul 1936, Codul Penal Carol al II–lea, prevedea pedepse complementare în art. 25, pe lângă pedepsele privative de libertate, printre care nu se afla pedeapsa complementară a confiscării averii.
Legea nr. 312/1945 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război a adăugat la pedepsele prevăzute a fi aplicate celor vinovaţi de dezastrul ţării pedeapsa confiscării averii.
Conform art. 1 alin. (1) din Lege nr. 312/1945, vinovaţi de dezastrul ţării sunt cei care militând pentru hitlerism şi având răspunderea politică efectivă au permis intrarea armatelor germane pe teritoriul ţării şi care după 6 septembrie 1940 au militat pentru pregătirea sau desăvârşirea faptelor de mai sus prin grai, prin scris sau prin orice alte mijloace.
Art. 3 alin. final din aceeaşi lege precizând că pentru persoanele la care se referă, pe lângă pedepse şi degradaţiunea civilă se aplică şi confiscarea averii în folosul statului cu titlu de despăgubire.
Introducerea acestei pedepse complimentare s-a făcut contrar dispoziţiilor Constituţiei din 1923 care în art. 15 prevedea că „nici o lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averilor".
Constituţia din 1952, în vigoare la data condamnării, a recunoscut cetăţenilor români un drept de proprietate personală asupra veniturilor şi economiilor provenite din muncă, asupra casei de locuit şi gospodăriei auxiliare de pe lângă casă, precum şi asupra obiectelor casnice şi de uz personal, drept ocrotit de lege (art. 12).
Analizarea măsurii confiscării imobilului, în cadrul litigiului de faţă, este necesară pentru a se constata dacă situaţia în speţă corespunde, sub aspectul consecinţelor civile ale hotărârii penale de condamnare, domeniului de aplicare al Legii nr. 10/2001.
Această posibilitate este permisă de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care prevede că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil, a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricăror acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
Conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de proprietate este un drept cu caracter civil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie.
În acelaşi timp, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că dispoziţiile alin. (1) nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.
Prin urmare, dreptul de proprietate este respectat şi ocrotit şi pe plan internaţional iar statul putea interveni în limitarea acestuia, în condiţiile impuse.
Ingerinţa statului prin lipsirea de proprietatea imobilului în litigiu nu era justificată pentru a i se recunoaşte eficienţa din perspectiva Convenţiei Europeană a Drepturilor Omului.
După cum s-a reţinut mai sus, cu referire la textele legale penale incidente la data confiscării imobilului de către stat, legislaţia permitea aplicarea acestei măsuri complementare dar numai în cazurile expres prevăzute, caz în care nu se încadra autorul reclamantei-intimate.
Prin urmare, se constatată că preluarea imobilului în litigiu prin confiscare, cu titlu de pedeapsă complementară este o preluare abuzivă, dar nu din perspectiva art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 ci a art. 2 alin. (1) lit. h) din aceeaşi lege, adică la categoria imobilelor preluate fără titlu valabil.
Art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 prevede că imobile preluate în mod abuziv sunt şi „orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiunilor legale în vigoare la data preluării… „.
Pentru considerentele reţinute asupra criticilor formulate, care complinesc motivarea deciziei de apel, Curtea urmează să dispună respingerea ambelor apeluri ca nefondate, neputând fi primite pentru aceleaşi argumente nici criticile formulate de intervenientă vizând valabilitatea dispoziţiei în raport de normele în vigoare la data emiterii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de pârâta Primăria municipiului Satu Mare şi intervenienta P.S. împotriva deciziei civile nr. 865/A din 8 septembrie 2004 a Curţii de Apel Oradea, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8891/2005. Civil. încheiere de şedinţă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8848/2005. Civil → |
|---|
