ICCJ. Decizia nr. 8903/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8903
Dosar nr. 9440/2005
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 420 din 21 iunie 2004 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia civilă, s-a respins contestaţia formulată de către contestatoarea Z.M. împotriva deciziei nr. 238 din 17 noiembrie 2003 emisă de către intimata SC R. SRL. S-a respins cererea de repunere în termen pentru acordarea de măsuri reparatorii.
Pentru soluţionarea cauzei instanţa a avut în vedere următoarele considerente:
Procedura necontencioasă reglementată de Legea nr. 10/2001, iniţiată prin formularea notificării şi finalizată prin soluţionarea acesteia, prin decizie sau dispoziţie motivată emisă de persoana juridică deţinătoare, are caracter obligatoriu, ceea ce rezultă atât dintr-o interpretare gramatică a textelor de lege care o reglementează cu caracter imperativ, cât şi dintr-o interpretare sistematică a acestora, în ansamblul actului normativ.
Art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prevede că nerespectarea termenului de 6 luni (prelungit ulterior) prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau prin echivalent.
După cum rezultă din textul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, termenul de trimitere a notificării este un termen de decădere faţă de sancţiunea aplicabilă în caz de nerespectare.
Cererea de repunere în termen formulată de către contestatoare este neîntemeiată, întrucât termenul procedural de trimitere a notificării este un termen de decădere, nesusceptibil de incidenţa instituţiei repunerii în termen.
Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a dispus respingerea ca nefondat a apelului formulat de către contestatoare împotriva sentinţei civile nr. 420 din 21 iunie 2004 pronunţată de Tribunalul Braşov, reţinându-se următoarele considerente.
Instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 constatând că termenul de trimitere a notificării este un termen de decădere.
Art. 103 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză, întrucât este un termen de decădere din afara procesului civil, căruia nu îi sunt aplicabile aceste dispoziţii speciale.
Totodată, împrejurările invocate de către apelantă nu pot fi asimilate cazurilor de forţă majoră, întrucât forţa majoră este un eveniment insurmontabil care nu poate fi nici prevăzut şi nici prevenit, referindu-se deci la o faptă naturală care nu are legătură cu conduita umană.
Împotriva deciziei de apel a formulat recurs apelanta-contestatoare, criticând-o pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Notificarea prin care s-a solicitat restituirea apartamentelor nevândute şi despăgubiri pentru cele vândute, a fost respinsă de către intimată, cu motivarea că a fost depusă cu depăşirea termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Cu actele depuse la dosar a dovedit cazul de forţă majoră ce a împiedicat-o să respecte termenul prevăzut de lege.
Nerespectarea acestui termen nu poate duce la pierderea dreptului subiectiv de proprietate pe care îl are în calitate de moştenitoare a defunctului S.V.
Nedepunerea unei notificări în termenul legal pentru motive independente de voinţa persoanei îndreptăţite nu poate conduce la pierderea drepturilor de proprietate.
Comparaţia dintre uzucapiune şi termenul de depunere a notificării este forţată; uzucapiunea îşi are raţiunea în dezinteresul total al proprietarilor pentru bunul său pe de o parte şi stăpânirea ca proprietar a acestui bun de către o altă persoană fără tulburare şi fără violenţă. În speţă este vorba despre faptul că nu a cunoscut că ar fi proprietar, din motive independente de voinţa sa, deci nu poate fi vorba despre un dezinteres prelungit.
Forţa majoră este apreciată de către instanţă iar aspectul invocat se încadrează în această noţiune. Notificarea a fost depusă imediat ce a aflat despre existenţa acestei case naţionalizate.
Analizând Decizia recurată în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul este nefondat.
De la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv data de 14 februarie 2001, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv se face numai în temeiul acestei legi. Prin urmare după data de 14 februarie 2001 nu este posibilă o acţiune direct în justiţie pentru recuperarea, în natură sau în echivalent, a imobilelor ce cad sub incidenţa acestei legi.
Această lege specială în materie de reparaţii prevede o procedură de urmat pentru a se beneficia de prevederile sale.
Astfel, întreaga procedură este declanşată prin notificarea care trebuie trimisă de către persoana îndreptăţită către diverse unităţi deţinătoare sau instituţii publice, astfel cum se prevede în normele legale.
Art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că persoana îndreptăţită va notifica, în termen „de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului".
Termenul de 6 luni a fost prelungit cu 3 luni prin OUG nr. 109/2001 şi cu încă 3 luni prin OUG nr. 145/2001, ajungând astfel la 1 an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevede că „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent".
Faţă de prevederile acestui text legal şi sancţiunea nerespectării acestuia, termenul de formulare a notificării este un termen de decădere, după cum în mod corect s-a reţinut în cauză de către instanţa de fond.
Efectul nerespectării unui termen de decădere îl reprezintă pierderea unui drept care nu a fost exercitat în termenul legal.
Deşi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede că persoanele care au fost deposedate de imobil nu şi-au pierdut calitatea de proprietar avută la data preluării, prevederile imperative ale art. 21 alin. (1) şi (5) din aceeaşi lege impun pierderea de către persoana îndreptăţită nu numai a măsurilor reparatorii în justiţie ci şi revendicarea potrivit dreptului comun, respectiv însăşi dreptul de proprietate asupra imobilelor preluate fără titlu sau fără titlu valabil.
Solicitarea de restituire a imobilelor este supusă condiţiei de a fi formulată într-un termen strict reglementat de Legea nr. 10/2001, deşi revendicarea este imprescriptibilă extinctiv şi aceasta datorită caracterului perpetuu al dreptului de proprietate.
Faţă de modul de reglementare al Legii nr. 10/2001, decăderea produce efecte nu numai pe plan procedural ci şi pe planul dreptului material.
În acest context s-a făcut referirea de către instanţa de apel la pierderea dreptului de proprietate prin uzucapiune, care presupune însă un termen de prescripţie achizitivă.
Pentru a se justifica repunerea în termenul de formulare a notificării, apelanta-contestatoare a invocat forţa majoră, sub următoarele aspecte: nu este succesoarea legală a autorului său S.V. ci succesoare testamentară; în această calitate nu a cunoscut întinderea averii acestuia, a aflat despre existenţa unei proprietăţi la Braşov atunci când făcând demersuri pentru recuperarea unui pământ aflat în oraşul Sf. Gheorghe, judeţul Covasna, a aflat că vânzând o proprietate în acest oraş, S.V. s-a mutat în Braşov unde a cumpărat casa de pe str. Bălcescu.
În anexa Decretului nr. 92/1950 la poziţia 456 figurează S.V. cu patru apartamente în Braşov.
Fostul proprietar a decedat în anul 1977 iar moştenitorii săi legali au fost soţia S.V. şi S.D.M. în calitate de fiu (certificat de moştenitor nr. 1365/1977 eliberat de notariatul de stat Braşov).
S.V. a decedat în anul 1977, având un singur moştenitor în calitate de fiu S.D.M.(certificat de moştenitor nr. 301/1978 eliberat de Notariatul de stat Braşov).
Potrivit certificatului de moştenitor nr. 402/1983 eliberat de pe urma defunctului S.D.M. decedat în anul 1983 a rămas în calitate de moştenitor testamentar contestatoarea-recurentă.
Prin testament olograf defunctul S.D.M. îi lasă contestatoarei-recurente întreaga sa avere mobilă şi imobilă, arătând că au copilărit împreună, au avut o stimă şi afecţiune reciprocă deosebită.
Defunctul S.D.M. s-a născut în anul 1933, ceea ce înseamnă că la data decretului de naţionalizare în 1952 avea vârsta de 19 ani; imobilul a fost dobândit de tatăl său în anul 1945 de la H.A., când avea doar vârsta de 12 ani.
În anul 1977 la decesul ambilor săi părinţi, defunctul S.D.M. locuia împreună cu aceştia în imobilul în litigiu din Braşov.
Date fiind relaţiile dintre contestatoarea-recurentă şi fiul fostului proprietar cu care a copilărit şi care a testat în favoarea sa, este evident că situaţia familială a acestuia îi era cunoscută şi mai ales că acesta a locuit în continuare în imobilul preluat de stat, domiciliind în acesta în anul 1977 când au decedat părinţii săi.
Potrivit propriei declaraţii a defunctului S.V. şi a certificatului emis de Comitetul Executiv al fostului Consiliu Popular al oraşului Braşov (fila nr. 24 şi 25 dosar de fond) în anul 1971-1972 acesta deţinea în proprietate apartamente în imobilul în litigiu, unde avea şi domiciliul.
Totodată în certificatul menţionat mai sus se arată că defunctul S.V. a declarat prin înscrisul înregistrat sub nr. 25859/1972 situaţia apartamentelor pe care le are în proprietate în Braşov, în sensul că apartamentul nr. 1 se reţine pentru proprietar, apartamentul nr. 2 se înstrăinează iar apartamentul nr. 3 se donează fiului S.D.
În contextul reţinut, obţinerea datelor necesare în vederea formulării notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 nu reprezintă o împrejurare mai presus de voinţa părţii, imposibil de prevăzut.
Reţinând prin urmare că în mod corect s-a reţinut în cauză incidenţa art. 21 alin. (5) C. proc. civ., cu consecinţele legale, şi că nu s-a făcut o dovadă în sensul înlăturării intervenirii acestui text legal, aspecte ce atrag incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea urmează să dispună respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Z.M. împotriva deciziei civile nr. 464/Ap din 18 mai 2005 a Curţii de Apel Braşov.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 891/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8900/2005. Civil → |
|---|
