ICCJ. Decizia nr. 9178/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9178
Dosar nr. 7820/200.
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantele M.S., M.L. şi C.T.G. au chemat în judecată pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând obligarea acesteia la emiterea dispoziţiei prevăzută de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind imobilul situat în Bucureşti, iar în cazul în care pârâtul nu se va conforma să fie obligat la plata unor daune cominatorii de 1.000.000 lei pe fiecare zi de întârziere precum şi obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000.000 lei reprezentând daune morale.
Prin sentinţa civilă nr. 539/2004, Tribunalul Bucureşti secţia a III-a civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale a tribunalului şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.
Pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind obligarea sa la plata daunelor cominatorii.
Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 6070 din 27 octombrie 2004, a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor cominatorii, a admis în parte cererea şi a obligat pârâtul să emită o dispoziţie motivată prin care să soluţioneze cererea reclamantelor de restituire în natură a părţii nevândute din imobil; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti reprezentat de Primarul General, criticând sentinţa pentru nelegalitate.
Prin Decizia civilă nr. 637/A din 18 aprilie 2005 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs Primăria Municipiului Bucureşti, susţinându-se că hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), susţinând, în principal că termenul de 60 de zile de soluţionare a cererii este un termen de recomandare, depăşirea lui neputând fi sancţionată, învederând şi faptul că notificatorii aveau obligaţia de a se interesa dacă dosarele erau complete, în caz contrar având obligaţia să depună la dosar documentele lipsă.
Recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Instanţa, din oficiu, reţine un motiv de recurs de ordine publică, cel prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., constatând că au fost încălcate normele legale privind competenţa materială.
Legea nr. 10/2001 este lacunară, instituind obligaţia imperativă de emitere a deciziei sau dispoziţiei motivate, în condiţiile art. 23, nereglementând în mod expres situaţia în care această obligaţie nu este respectată.
Într-adevăr, cauzele care au ca obiect obligaţia de a face, respectiv de a nu face, conform art. 1073-1075 C. civ. atrag sfera de competenţă a instanţei de drept comun, judecătoria.
Obligaţia de a face din speţă este expres reglementată prin Legea nr. 10/2001, făcând parte dintr-o procedură jurisdicţională prealabilă imperativ instituită, astfel că neîndeplinirea ei nu poate rezolvată în temeiul art. 1073 C. civ., ci tot prin aplicarea legii speciale.
Această concluzie se impune şi pentru că soluţionarea litigiilor izvorâte din aplicarea Legii nr. 10/2001 nu poate atrage competenţe materiale diferite în funcţie de atitudinea persoanei juridice notificate de a emite sau nu decizie ori dispoziţie motivată.
Dispoziţiile art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001, precum şi cele ale art. 31 alin. (1), (2) şi (3) din aceeaşi lege, nu pot fi privite ca fiind de strictă interpretare şi neaplicabile prin analogie, instanţele abilitate prin aceste prevederi legale să cenzureze însuşi actul (Decizia sau dispoziţia motivată) având competenţa de a cerceta şi atitudinea omisivă a celui care avea obligaţia de a-l emite, nefiind în scopul legii ca persoanele îndreptăţite să se adreseze unor instanţe diferite după cum persoanele juridice pe care le-au notificat au emis sau, dimpotrivă, au omis şi au refuzat să emită Decizia sau dispoziţia motivată.
Pe cale de consecinţă, Judecătoria fiind sesizată pe calea unei hotărâri de declinare de competenţă de către tribunal, chiar dacă aceasta este irevocabilă trebuia să se aibă în vedere particularitatea acestei hotărâri în sensul că are putere de lucru judecat, deci este obligatorie, dar numai pentru instanţa care se dezinvesteşte nu şi în privinţa instanţei competente.
Judecătoria îşi putea verifica competenţa, astfel încât, la rândul ei, putea pronunţa o hotărâre de declinare.
În cauză, nu opera nici obligativitatea instituită în privinţa problemelor de drept dezlegate de instanţa superioară (în cauză Tribunalul Bucureşti şi-a declinat competenţa) prin art. 315 C. proc. civ., deoarece aceasta nu s-a pronunţat în calitate de instanţă de control judiciar.
Încălcarea competenţei materiale de către judecătorie nu a fost observată de instanţa de apel.
Pentru cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (6) C. proc. civ. va fi admis recursul, casate hotărârile atacate pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. şi va fi trimis dosarul spre judecare instanţei judecătoreşti competente.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva deciziei civile nr. 637/A/ din 18 aprilie 2005, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, casează această decizie, precum şi sentinţa civilă nr. 6070 din 27 octombrie 2004 a Judecătoriei sectorului 5 şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9173/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 916/2005. Civil → |
|---|
