ICCJ. Decizia nr. 9512/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9512
Dosar nr. 3335/2005
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 809 din 20 septembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a dispus după cum urmează: s-au respins excepţiile de necompetenţă materială a Tribunalului Bucureşti şi a lipsei de calitate procesuală pasivă a Primăriei municipiului Bucureşti, invocate de către pârâtă; s-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul T.D. în contradictoriu cu pârâta Primăria Generală a Municipiului Bucureşti; a fost obligată pârâta să emită dispoziţia motivată privind notificarea nr. 2097 din 27 martie 2001 formulată de reclamant pentru restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti; s-a respins capătul de cerere privind plata de daune cominatorii.
La soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială a Tribunalului s-a avut în vedere că Legea nr. 10/2001 dă posibilitatea de a cenzura legalitatea actelor îndeplinite de comisia de aplicare a legii.
Totodată, s-a apreciat că pârâta Primăria municipiului Bucureşti are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, revenindu-i obligaţia legală de a emite dispoziţia de restituire în natură sau prin echivalent în ipoteza în care sunt peste solicitările formulate de persoana îndreptăţită.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că autorii reclamantului au dobândit în proprietate imobilul situat în Bucureşti, care a fost ulterior preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Prin notificarea nr. 2097 din 27 martie 2001 adresată Primăriei municipiului Bucureşti, reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, preluat în mod abuziv.
În condiţiile în care notificarea nu a fost soluţionată, s-a apreciat că lipsa unui răspuns din partea unităţii deţinătoare reprezintă o încălcare a prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 care statuează că în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare, este obligatorie pronunţarea unei decizii sau dispoziţii motivate.
În cauză termenul legal a fost depăşit cu mult.
Depăşirea terenurilor este nejustificată, mai ales în condiţiile în care pârâta a arătat în adresa nr. 785 din 15 iunie 2004 că documentele care dovedesc dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitor au fost depuse în termenul stabilit de lege.
Apelul formulat de către pârâtă împotriva sentinţei de fond s-a respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 191/A din 7 februarie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi pentru cauze cu minori şi familie, reţinându-se următoarele:
Principala critică formulată de apelant este aceea că instanţa nu a administrat probe din care să rezulte data la care reclamantul a depus actele doveditoare, anexă la notificarea formulată.
Din actele depuse de intimatul-reclamant, respectiv dovezile de înregistrare şi cererea adresată comisiei constituită în baza Legii nr. 10/2001, rezultă că acesta a depus în copie toate actele care atestă calitatea sa de moştenitor şi aceea de proprietar al imobilului în litigiu, la data de 24 aprilie 2003, în termenul legal prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001.
De la această dată, 24 aprilie 2003, curgerea în termen de 60 de zile, termen care este un termen imperativ şi nu de recomandare, chiar dacă legea nu prevede o sancţiune în cazul nerespectării sale.
Pentru a reţine caracterul imperativ al terenurilor, s-au făcut referire la art. 23 din Legea nr. 10/2001, HG nr. 498/2003 cu referire la acest articol.
Împotriva deciziei de apel a formulat recurs apelantul, criticând-o pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, este o instanţă necompetentă material, având în vedere că obiectul acţiunii îl reprezintă obligaţia „de a face" care nu se include în situaţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 care conferă competenţă specială tribunalului, secţia civilă. În aceste condiţii, conform art. 1 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., intervine plenitudinea de competenţă a judecătoriei de sector.
Cu referire la prevederile art. 20 pct. 1, 2 şi 3 şi art. 23 din Legea nr. 10/2001, se invocă faptul că termenul de 60 zile de soluţionare a cererii este un termen de recomandare, depăşirea lui neputând fi sancţionată în nici un fel.
Analizând Decizia recurată în raport de motivele invocate, Curtea constată că recursul este nefondat.
Competenţa de soluţionare a cauzei revine tribunalului; prin Legea nr. 10/2001 acordându-se competenţa acestei instanţe în aplicarea dispoziţiilor legale pe care le cuprinde şi cenzurarea actelor emise în aplicarea acestei legi.
Art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se consideră îndreptăţită de secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii investite cu soluţionarea notificării.
Art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitate deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Nerespectarea acestui termen nu este sancţionată în mod expres prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 prin indicarea căii legale de contestare.
Însă, din interpretarea dispoziţiilor acestei legi, rezultă că plenitudinea în aplicarea acestora revenea tribunalului.
Atât timp cât Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată pot face obiectul controlului pe cale judecătorească în faţa tribunalului, revine aceleiaşi instanţe şi pentru verificarea condiţiilor de emitere a acestora.
În ceea ce priveşte caracterul normei legale cuprinsă în art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost redată mai sus, se constată că termenul are un caracter imperativ, fiind impus un anumit termen pentru soluţionare.
În condiţiile în care acest termen nu este respectat şi nici nu a fost prelungit în condiţii legale, lipsa răspunsului din partea entităţii notificate echivalează cu neîndeplinirea obligaţiei corelative unui drept subiectiv civil, respectiv al dreptului la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv.
În acest context se constată că în mod corect a fost sancţionată în cauză pasivitatea unităţii deţinătoare, ceea ce atrage caracterul nefundat şi al criticii încadrată în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin urmare, constatând că nu sunt fondate criticile formulate în cadrul recursului, critici ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Curtea urmează să dispună respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 191 A din 7 februarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9517/2005. Civil. încheiere de declinare... | ICCJ. Decizia nr. 9470/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
