ICCJ. Decizia nr. 10031/2006. Civil
| Comentarii |
|
La data de 6 februarie 2005, reclamantul N.S.Ș. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, pârâtul să fie obligat să plătească acestuia 30 miliarde de lei, daune materiale și morale.
în susținerea cererii, reclamantul a arătat că a fost trimis în judecată prin rechizitoriul din 15 mai 1997, emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție (denumit așa la acea dată), Secția Parchetelor militare pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 26 în referire la art. 248 alin. (2), cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 42 C. pen., fals intelectual, prevăzută de art. 289, cu aplicarea art. 41 și art. 42 C. pen. și uz de fals, prevăzută de art. 291, cu aplicarea art. 41 și art. 42 C. pen.
în perioada 17 aprilie 1997-16 mai 1997 a fost arestat preventiv.
Prin sentința penală nr. 15 din 12 aprilie 2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție (denumită așa la acea dată), în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului N.S.Ș., pentru infracțiunile de fals intelectual și uz de fals, ambele în formă continuată prevăzute de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) cu aplicarea art. 41-42 C. pen. și respectiv art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41-42 C. pen., constatând că a intervenit prescripția răspunderii penale, conform art. 122 lit. d) raportat la art. 124 C. pen.
Recursul declarat de inculpatul N.S.Ș. a fost admis prin decizia nr. 143 din 26 aprilie 2004 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, în sensul că în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului pentru infracțiunile deduse judecății.
Reclamantul a susținut că activitățile sale de președinte a două societăți comerciale au fost grav afectate prin pierderea unor contracte comerciale, iar imaginea, onoarea și demnitatea sa, i-au fost lezate în mod iremediabil prin informațiile furnizate presei de către organele care au instrumentat cazul, dezvăluind identitatea sa, prin interviuri date de procurorul anchetator care l-a prezentat ca pe un infractor deosebit de periculos.
A mai arătat, că anii de cercetare penală și procese l-au privat de o demnitate remunerată în cadrul consiliului de administrație al unei bănci, că a fost supus la rele tratamente în sensul că a fost reținut alături de infractori deosebit de periculoși, că nu s-au respectat un minim de reguli igienice, toate acestea producându-i sechele fizice și psihice irecuperabile care i-au afectat definitiv capacitatea de muncă și echilibrul psihic.
Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 1136 din 17 octombrie 2005, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul N.S.Ș., obligând pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 3.500.000.000 lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul creat prin eroare judiciară.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantului i-a fost încălcat dreptul la intimitate și viața personală, la libertate, fiind arestat preventiv pe nedrept, cu consecințe deosebit de grave atât în privința persoanei sale cât și a familiei.
Sub aspectul prejudiciului material încercat, prima instanță a reținut că acesta este dovedit indirect prin neîncheierea unor contracte ca urmare a procesului penal, partenerii contractului refuzând încheierea sau refuzul de emitere a avizului Băncii Naționale a României, pentru a face parte din consiliul de administrație al Băncii Comerciale Transilvania.
împotriva acestei sentințe au declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat sentința, considerând că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 504 C. proc. pen., întrucât reclamantul nu a fost privat de libertate după pronunțarea hotărârii, ci anterior, în cursul urmăririi penale, nu a contestat că arestarea sa a fost nelegală, iar daunele au fost solicitate pentru faptul că s-a dispus achitarea sa.
Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a criticat hotărârea, arătând că, instanța de fond nu a dat dovadă de rol activ în administrarea probatoriului, în sensul că nu a ordonat să înfățișeze dovezile pe care le găsea de cuviință.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 331/A din 30 mai 2006, a admis apelurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva acestei din urmă hotărâri, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 3.000.000.000 ROL, cu titlu de daune morale.
S-a reținut că, reclamantul nu a făcut dovezi din care să rezulte prejudiciul creat celor două societăți comerciale la care era administrator, nu a depus relații de la Banca Națională a României, în sensul că a solicitat avizul acestei instituții pentru a face parte din consiliul de administrație al Băncii Comerciale Transilvania, iar aceasta i-a fost refuzat.
A constatat că, în speță, prejudiciul moral este singurul dovedit.
împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, Ministerul Finanțelor Publice a declarat recurs, considerând că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen., având în vedere că prin sentința penală nr. 15 din 12 aprilie 2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție s-a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., constatându-se că a intervenit prescripția răspunderii penale, conform art. 122 lit. d) raportat la art. 124 C. pen. pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzute de art. 26 raportat la art. 248 alin. (1) C. pen., fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) și uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., față de aplicarea art. 41-42 C. pen.
Având în vedere aceste aspecte, consideră că nu este vorba de o eroare judiciară în sensul legii și ca atare nu se poate naște dreptul la repararea pagubelor suferite ca urmare a unei condamnări.
Recursul nu este întemeiat.
Potrivit dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărârea definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există: alin. (2) al textului stipulează că are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Ca atare, răspunderea statului este circumscrisă la cele două ipoteze avute în vedere de legiuitor.
în speță, trimiterea în judecată a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice, fals intelectual și uz de fals, prevăzute de art.26 raportat la art. 248 alin. (1), art. 289 și art. 291 C. pen., toate cu aplicarea art. 41-42 C. pen., s-a finalizat prin achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) în referire la art. 10 lit. d) C. proc. pen., prin decizia nr. 143 din 26 aprilie 2004 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, și nu cu soluția de încetare a procesului penal cum greșit susține recurentul.
Pe de altă parte, în speță sunt incidente dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., întrucât reclamantul a fost arestat preventiv în perioada 17 aprilie 1997-16 mai 1997.
Or, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal a fost stabilită, prin hotărârea definitivă de achitare a reclamantului, menționată mai sus.
Și în ipoteza în care soluția de încetare a procesului penal ca urmare a constatării prescripției răspunderii penale, ar fi rămas neschimbată, alin. (3) al art. 504 C. proc. pen. dă dreptul la repararea pagubei suferite și persoanei care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Cu referire la cuantumul daunelor morale, acestea au fost stabilite prin apreciere, ca urmare a consecințelor negative suferite de cel în cauză în plan fizic și psihic.
Așadar, se constată că, instanța de apel a pronunțat o soluție temeinică și legală, așa încât criticile formulate prin recurs apar ca fiind neîntemeiate.
în consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10033/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 9987/2006. Civil → |
|---|
