ICCJ. Decizia nr. 1606/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția civilă, la 18 septembrie 2003, contestatoarea S.F. a solicitat, în contradictoriu cu Primarul municipiului Timișoara, anularea dispoziției nr. 1453/2003 emisă de intimat și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
în motivarea cererii s-a arătat că prin dispoziția de respingere a notificării a fost încălcată Legea nr. 10/2001.
Prin sentința civilă nr. 1044/PI din 16 octombrie 2003 Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins contestația ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, după copierea motivelor invocate prin cererea de chemare în judecată și întâmpinare și enumerarea tuturor înscrisurilor depuse la dosar, prima instanță a reținut că dispoziția emisă de primar este temeinică și legală întrucât imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu, în baza Decretului nr. 223/1974, conform legislației de la acea vreme, ca urmare a cererii de înstrăinare în vederea plecării din țară. Reclamanta a primit "contravaloarea contravalorii" construcțiilor în sumă de 2757 lei și are dreptul să primească diferența, cu titlu de măsuri reparatorii, ca urmare a devalorizării leului, pe cale administrativă.
Apelul declarat de contestatoare a fost respins prin decizia civilă nr. 78 din 4 februarie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.
în considerentele deciziei sale, instanța de apel a reținut că restituirea în natură a imobilului nu mai era posibilă deoarece imobilul fusese vândut conform art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Cu privire la cererea subsidiară privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, instanța a reținut că reclamanta nu a făcut nici un fel de precizări cu privire la sfera de aplicare a acestor măsuri, mai ales în condițiile în care după introducerea notificării s-a stabilit că reclamantei, la plecarea din țară, i s-au acordat despăgubiri. în aceste condiții, nu pot fi acordate măsuri reparatorii pentru tot imobilul, reclamanta având posibilitatea de a-și preciza cuantumul despăgubirilor prin echivalent prin raportare la suma stabilită inițial de către Statul Român și la diferența care rezultă din devalorizarea leului sau din raportarea la prețul de circulație.
Aceste pretenții se pot rezolva pe cale administrativă sau pe calea unei noi acțiuni judiciare stabilite în limitele menționate.
împotriva acestei decizii, contestatoarea a declarat recurs, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., critica privind următoarele aspecte:
Instanța de apel a omis să se pronunțe asupra excepției de nelegalitate a prevederilor art. 1.4. lit. B) din H.G. nr. 498/2003, soluția dată cu privire la această excepție fiind hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Aceste dispoziții modifică prevederile art. 2 alin. (1) lit. g) și art. 12 din Legea nr. 10/2001, lucru care nu este posibil.
Prin dispoziția contestată s-a stabilit că reclamanta nu este îndreptățită la nici un fel de despăgubiri, iar considerentul instanțelor în sensul că reclamanta poate obține acordarea acestor despăgubiri pe cale administrativă sau pe cale separată, este lipsit de temei legal.
Deși prin notificare contestatoarea a solicitat, generic, măsuri reparatorii prin echivalent, este evident că a pretins numai completarea despăgubirii acordate conform Decretului nr. 223/1974, la valoarea actualizată cu indicele de inflație până la valoarea corespunzătoare a imobilului.
Prin întâmpinare s-a solicitat respingerea recursului, cu motivarea din decizia dată în etapa apelului.
Recursul este întemeiat.
Ambele instanțe de fond au îndrumat-o pe contestatoare să încerce să obțină despăgubirile pe care le-a solicitat prin notificarea adresată primăriei și, ulterior, prin contestația cu care a învestit instanța împotriva dispoziției primarului, pe cale administrativă sau pe calea unei acțiuni separate.
Procedând în acest mod instanțele au acordat mai puțin decât s-a cerut, practic, nu au soluționat cererea în limitele impuse de prevederile Legii nr. 10/2001.
Este necontestat faptul că imobilul pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii a fost vândut statului în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 223/1974. Or, la acea dată era în vigoare Constituția din 1965 care, prin art. 36, ocrotea dreptul de proprietate personală.
Potrivit acestui text, dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege. Pot constitui obiect al dreptului de proprietate personală veniturile și economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea și terenul pe care ele se află, precum și bunurile de uz și confort personal.
Decretul nr. 223/1974 prevedea în art. 1 că, în Republica Socialistă România construcțiile și terenurile pot fi deținute în proprietate de către persoanele fizice numai dacă au domiciliul în țară. Potrivit art. 2, persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din țară sunt obligate să înstrăineze, până la data plecării, construcțiile aflate în proprietatea lor în Republica Socialistă România. înstrăinarea se va face către stat, care va prelua aceste bunuri, plata stabilindu-se potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcției de locuințe, vânzarea de locuințe din fondul de stat către populație și construirea de case de odihnă proprietate personală. Construcțiile aparținând persoanelor care au plecat în mod fraudulos din țară sau care, fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară, trec fără plată în proprietatea statului. Terenurile aferente construcțiilor prevăzute la alineatele precedente trec în proprietatea statului în condițiile art. 13 din Legea cu privire la fondul funciar.
în aceste condiții, nu se poate susține că decretul respecta prevederile constituționale enunțate.
Mai mult, anterior adoptării Decretului nr. 223/1974, România ratificase Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 care, în art. 17 alin. (1) și (2) prevede că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur cât și în asociație cu alții și nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa, art. 13 consacrând dreptul oricărei persoane de a circula liber, inclusiv de a-și părăsi propria țară.
Față de cele ce preced, aprecierile privitoare la legalitatea preluării de către stat a imobilului proprietatea contestatoarei nu sunt corecte și nu pot fundamenta respingerea cererii de acordare a măsurilor reparatorii enunțate în Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, hotărârea de guvern prin care s-au adoptat Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu putea adăuga la aceasta. Or, Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data înregistrării recursului, nu făcea nici o distincție asupra legalității preluării potrivit Decretului nr. 223/1974 după cum s-au acordat sau nu despăgubiri. Așadar, actul Guvernului adaugă la lege, motiv pentru care nu poate fi avut în vedere în aprecierea legalității titlului statului.
Prin cererea cu care a învestit instanța, și chiar în motivarea recursului contestatoarea a arătat că solicită acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
în condițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă după caz, deținătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Această obligație nu a fost respectată de către primar, iar instanțele au confirmat soluția de respingere a cererii de acordare de măsuri reparatorii, încălcând prevederile legale menționate anterior. Procedând astfel, au lipsit-o pe contestatoare de posibilitatea de a cere să se facă aplicarea prevederilor Capitolului V din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.
Drept urmare, recursul este întemeiat pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a fost admis conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu consecința modificării deciziei recurate.
în temeiul art. 296 C. proc. civ. a fost admis apelul contestatoarei și sentința a fost schimbată în tot în sensul că a fost admisă contestația potrivit celor reținute în dispozitiv.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1617/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1620/2006. Civil → |
|---|
