ICCJ. Decizia nr. 2185/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la 29 octombrie 2001 reclamantul O.V. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și R.N.P. solicitând instanței obligarea pârâtei R.N.P. la emiterea deciziei de restituire în natură sau / și în echivalent a imobilului ,,piciorul lui Târcă“ în suprafață de 370 ha situată în comuna Valea Doftanei, fosta Trestieni, județul Prahova cu o valoare provizorie de 115 miliarde lei, echivalent a 3,7 milioane dolari SUA.
Reclamantul a susținut că imobilul a fost dobândit de bunicul său, B. prin contractul de vânzare-cumpărare de pădure spre exploatare , sub semnătură privată, vizat de corpul Portăreilor Tribunalului Ilfov sub numărul 27.676 din 6 noiembrie 1940, respectiv două trupuri de pădure din pădurea denumită ,,piciorul lui Târcă“ suprafața de 477 ha.
A mai arătat că a adresat notificare în baza art. 20 și urm. din Legea 10/2001 prin care a solicitat restituirea imobilului în natură și/sau echivalent și că R.N.P. s-a pronunțat refuzând să dea curs prevederilor Legii 10/2001 prin invocarea art. 8 din lege.
în ce privește admisibilitatea acțiunii, reclamantul a susținut că prin interpretarea per a contrario a art. 8 din Legea 10/2001 rezultă că acest act normativ se aplică și pentru imobilele pentru care statul nu a dobândit titlu valabil de proprietate la preluarea bunului, având în vedere că Legea 18/1991 și Legea 1/2000 se aplică persoanelor cărora li se reconstituie dreptul de proprietate pentru imobilele terenuri cu destinație agricolă sau forestieră, preluate cu titlu valabil.
Pârâta R.N.P. a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii motivând că Legea 10/2001 se referă la preluarea de către stat a imobilelor cu titlu sau fără titlu , iar reconstituirea dreptului de proprietate a terenurilor forestiere nu se face în baza art. 8 din Legea 10/2001, ci în baza art. 24 din Legea 1/2000.
La termenul din 20 iunie 2003 s-a pus în discuție excepția inadmisibilității acțiunii.
Prin sentința civilă nr. 561 din 20 iunie 2003 pronunțată de secția a IV a civilă a Tribunalului București s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii și s-a respins acțiunea formulată de reclamantul O.V. ca inadmisibilă.
Pentru a se pronunța astfel prima instanță a reținut că potrivit art. 8 din Legea 10/2001 nu intră sub incidența acestei legi terenurile a căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 și prin Legea 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și forestiere.
Reclamantul O.V. a declarat apel împotriva sentinței mai sus menționate, în termen legal, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie pentru următoarele aspecte :
Prima instanță nu s-a supus cerințelor obligatorii și definitive ale Curții Constituționale prin decizia nr. 34/2003 din 30 ianuarie 2003 ce îi cerea să judece acest proces chiar dacă dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea 10/2001 sunt constituționale .
Textul art. 8 alin. (1) din Legea 10/2001 se aplică în general terenurilor cerute conform legilor fondului funciar, însă în aplicarea Legii 10/2001 urmează a se analiza dacă statul are sau nu titlu valabil asupra terenului respectiv, indiferent asupra terenului dacă este intravilan, extravilan cu destinație forestieră.
S-a mai arătat că prima instanță la soluționarea cauzei a încălcat dispozițiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., art. 2 din Legea nr. 92/1992 și art. 3 C. civ. în sensul că nu a unit excepția cu fondul, urmînd a statua numai după administrarea de probe cu privire la validitatea titlului statului și că i-a încălcat dreptul la un proces echitabil conform art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Dreptului Omului.
La termenul din 23 iunie 2004 apelantul reclamant a invocat un motiv de ordine publică, acela al necompetenței tribunalului de soluționare a cauzei în primă instanță solicitând declinarea acesteia în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București, conform art. 1 pct. 1 C. proc. civ.
Prin decizia civilă nr. 1428 din 30 iunie 2004 Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul O.V. reținând următoarele :
în ce privește motivul de ordine publică acela al necompetenței tribunalului de soluționare a cauzei în prima instanță, curtea de apel l-a găsit nefondat având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (8) din Legea 10 / 2001 competența de soluționare a contestației împotriva deciziei sau dispoziției dată de persoana juridică notificată revine tribunalului, secția civilă, în cadrul cărei circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare.
în ce privește fondul litigiului apelantul reclamant avea deschisă calea restituirii în natură și / sau echivalent a terenurilor cu destinație de pădure în temeiul Legilor 18/1991 , 169/1997 și 1/2001 situație în care acestea nu mai pot face obiectul restituirii pe calea Legii 10/2001 conform art. 8 alin. (1) din acest act normativ.
împotriva deciziei civile nr. 1428 din 30 iunie 2004 reclamantul O.V. a declarat recurs întemeiat în drept de art. 304 pct. 5 , 8 și 9, aducând critici ce vizau următoarele aspecte :
Instanțele de fond și de apel au interpretat în mod eronat actul juridic dedus judecății și anume adresa nr. 5955 emisă de R.N.P. schimbând natura și înțelesul evident al acestui act juridic ce nu este o decizie de respingere ci un refuz de a emite decizia motivată.
Instanța de apel nu a respectat procedura de citare pentru data de 17 decembrie 2003 dând încheierea de la acea dată, când curtea, fără citarea părților, încălcând art. 105 alin. (2) C. proc. civ. a declarat inadmosibilă cererea de constatare a neconstituționalității art. 7 din Legea 187/1945 și art. 1,art. 2 și art. 7 din Decretul 83/1949.
Recursul nu este fondat.
Recursul este conceput de legiuitor ca o cale extraordinară de atac prin care o hotărâre definitivă poate fi atacată numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Recurentul reclamant a invocat pct. 8 și 9 din art. 304 C. proc. civ. în susținerea căii de atac.
Potrivit acestor texte modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate : când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (pct. 8); când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (pct. 9).
în cauză niciuna dintre ipotezele vizate nu se regăsește pentru a atrage casarea hotărârii recurate.
Actul juridic dedus judecății, și anume decizia de respingere nr 5955 emisă de R.N.P., a fost corect interpretat atât de instanța de fond cât și cea de apel, pe baza probelor administrate, pe care le-au analizat potrivit competențelor lor.
Astfel, obiectul litigiului cu care a fost investită prima instanță îl constituie contestația reclamantului împotriva deciziei emisă de R.N.P. în baza notificării acestuia prin care a solicitat să i se restituie în natură sau în echivalent imobilul constituit din doua trupuri de teren pădure denumită ,, piciorul lui Țârcă “ în suprafață de 370 ha.
Temeiul juridic al acțiunii l-au constituit dispozițiile art. 20-24 din Legea 10/2001.
Corect au stabilit instanțele că imobilul nu intră sub incidența Legii 10/2001 în raport cu art. 8 din această lege care dispune că ,, nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare și prin Legea 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și forestiere solicitate potrivit prevederilor Legii nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997 cu modificările și completările ulterioare.
Celelalte critici formulate de recurent sunt în mod evident nepertinente în raport cu dispozitivul sentinței de fond menținut prin respingerea apelului.
Răspunzând astfel motivelor de recurs dezvoltate de recurentul reclamant O.V., instanța de recurs constată că instanța de apel a aplicat corect legea situației de fapt pe deplin stabilite, iar recursul este nefondat, astfel că a fost respins în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2202/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2178/2006. Civil → |
|---|
