ICCJ. Decizia nr. 2134/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 6 octombrie 2000 pe rolul Tribunalului Iași, reclamanta C.N.A.S. a chemat în judecată pe pârâta C.A.S. Iași solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 13506139000 lei, reprezentând diferența la fondul de redistribuire aferent perioadei aprilie-mai 2000, precum și a sumei de 5 762 753 000 lei, reprezentând majorări de întârziere de 0,3% pentru neplata la termen a diferenței.
Rejudecând cauza în fond după casarea cu trimitere, dispusă prin decizia civilă nr. 325 din 30 ianuarie 2003 Curții Supreme de Justiție, secția civilă, Tribunalul Iași a respins acțiunea și a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâtei suma de 20000000 lei cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 762 din 25 mai 2004 Curtea de Apel Iași a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței.
Pentru a pronunța aceste hotărâri, instanțele au reținut următoarele:
Pe parcursul procesului, respectiv la 26 ianuarie 2001, reclamanta, confirmând susținerile pârâtei din întâmpinare referitoare la achitarea sumei de 13 506 139 000 lei înainte de promovarea acțiunii, a precizat că înțelege să solicite doar majorările de întârziere, în cuantum de 9 569 227 000 lei.
Din analiza înscrisurilor depuse la dosar de părți și din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză rezultă că pârâta nu datorează reclamantei suma solicitată cu titlul de majorări de întârziere.
Aceasta deoarece nevirarea la timp a fondului de redistribuire de către pârâtă s-a datorat atât dificultății cu care s-au strâns fondurile de la contribuabili, cât și întârzierii achitării din partea reclamantei C.N.A.S. a sumelor datorate C.A.S. Iași, precum și faptului că prin fila de buget pe anul 2000 s-a planificat un deficit în valoare de 227 043 106 milioane lei.
în drept, instanțele au mai reținut că Legea nr. 145/1997 modificată nu prevedea un termen scadent pentru executarea obligației de a vira o cotă de 25% din veniturile încasate în luna precedentă în contul C.N.A.S.
De asemenea, în ordinul nr. 71/1999 emis de președintele C.N.A.S. nu s-a indicat cuantumul majorărilor de întârziere, prevăzându-se că se datorează "o majorare de întârziere potrivit dispozițiilor legale în vigoare pentru neplata la termen a obligațiilor bugetare", or, raporturile juridice dintre casele de asigurări de sănătate și C.N.A.S. nu sunt raporturi bugetare, casele având calitatea de administrator al unui fond bugetar, și nu pe aceea de contribuabil, conform art. 6 pct. 1 din Statutul C.N.A.S.
împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamanta, formulând următoarele critici, care se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Este adevărat că în Legea nr. 145/1997 nu s-a prevăzut o dată limită pentru virarea fondului de redistribuire, dar tot atât de adevărat este că acest fond trebuia virat.
Dispoziția art. 60 din lege reprezintă o normă cu caracter general, care nu se putea pune în aplicare fără norme complementare, metodologice; în acest scop s-a emis ordinul nr. 71/1999 al președintelui C.N.A.S.
în legătură cu acest ordin, greșit a reținut instanța de apel că fondul de asigurări de sănătate este un fond extrabugetar și că, prin urmare, nu i s-ar aplica dispozițiile H.G. nr. 354/1999 referitoare la majorările de întârziere, deoarece fondul de asigurări de sănătate este un fond special, dar care este cuprins în bugetul consolidat la statului.
Pe de altă parte, acest ordin este un act administrativ pe care pârâta ar fi avut posibilitatea să-l conteste în termenul legal prevăzut de art. 5 din Legea nr. 2971990, ceea ce nu s-a întâmplat.
Recurenta formulează și o critică la adresa unuia din considerentele pentru care prima instanță a respins acțiunea, care însă nu a fost însușit de instanța de apel, astfel încât nu va fi analizată deoarece obiectul recursului este decizia dată în apel.
Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei și obligarea pârâtei la plata sumei de 9 565 227 000 lei, majorări de întârziere pentru neplata la termen a sumelor reprezentând fondul de redistribuire aferent lunilor aprilie-mai 2000.
Intimata a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei recurate, pentru motivele reținute de instanța de apel.
Recursul este nefondat.
Prin decizia civilă nr. 325 din 30 ianuarie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursul declarat de pârâtă, a casat decizia nr. 51/2001 a Curții de Apel Iași și sentința nr. 210/2001 a Tribunalului Iași și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal.
în decizia de casare s-a reținut că, pentru anul 2000, casele de asigurări de sănătate aveau obligația ca, din veniturile încasate în luna precedentă, să vireze în primele trei zile lucrătoare ale lunii curente, o cotă de 25% pentru fondul de redistribuire.
Totodată, a reținut că reclamanta și-a întemeiat în principal acțiunea pe prevederile art. 998 și urm. C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală și că, pentru ca pârâta să poată fi obligată la plata majorărilor solicitate de reclamantă, trebuie să se rețină în mod necesar o culpă în sarcina sa.
Curtea Supremă de Justiție a dispus casarea cu trimitere pentru ca instanța să stabilească, pe bază de probe, dacă s-au făcut încasările de la contribuabili și în ce cuantum, în ce termen trebuiau încasate sumele respective, dacă pârâta avea, la rândul său, obligația de a percepe majorări de întârziere de la contribuabili și, totodată, să stabilească eventualul prejudiciu produs reclamantei în cazul în care pârâta a încasat respectivele sume la termen și nu le-a virat C.N.A.S. în termenul stabilit de aceasta.
în acest mod, instanța supremă a reținut, implicit, că răspunderea pârâtei nu poate fi antrenată prin simpla depășire a termenului prevăzut în ordinul nr. 71/1999 al președintelui C.N.A.S.
Conformându-se deciziei de casare, tribunalul a administrat probe și, pe baza analizei acestora, a reținut că pârâta nu a avut nici o culpă în nevirarea la timp a fondului de redistribuire către reclamantă.
în atare condiții, tribunalul a respins acțiunea, iar soluția a fost însușită de instanța de apel, ca fiind temeinică și legală.
Recurenta critică decizia instanței de apel numai sub aspectul neaplicării de către instanță a dispozițiilor ordinului președintelui C.N.A.S. cu trimitere la H.G. nr. 354/1997, or, după cum deja s-a reținut cu putere de lucru judecat, pentru antrenarea răspunderii civile a pârâtei, era necesar să se rețină o atitudine culpabilă a acesteia în nevirarea la timp a sumelor datorate pentru fondul de redistribuire.
Stabilind pârâta nu a avut nici o culpă care să antreneze răspunderea față de reclamantă, instanța a aplicat corect dispozițiile art. 998 și urm. C. civ., astfel încât nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., chiar dacă, contrar celor statuate tot prin decizia de casare, instanța de apel a reținut că legea nu prevedea un termen de virare a respectivelor sume către C.N.A.S.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., înalta Curte a menținut decizia și a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2178/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2094/2006. Civil → |
|---|
