ICCJ. Decizia nr. 2174/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 20 septembrie 2002 , reclamantele G.N. și G.R. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Municipiului Constanța, Primăria Municipiului Constanța prin Primar, Primarul Municipiului Constanța și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate prin restituirea unui teren în compensare corespunzătoare ca suprafață și poziție sau acordarea unor despăgubiri bănești.
Reclamantele au solicitat obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 428 mp situat în stațiunea Mamaia , lotul 3 bis careul 32 și să se constate că dispoziția nr. 2533 din 22 februarie 2002 de respingere este netemeinică și nelegală, nefiind motivat refuzul restituirii.
în motivare reclamantele au arătat că sunt succesoarele lui M.G. care a avut în proprietate suprafața de 428 mp lotul 3 bis careul 32 în stațiunea Mamaia, teren trecut în proprietatea statului prin decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958, ce este afectat în totalitate de șoseaua care face legătura între Constanța și Năvodari, indicând ca temei de drept art. 480-481 C. civ. și Legea 10 / 2001.
Pârâții prin întâmpinare au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local Constanța și excepția lipsei capacității procesuale a Primăriei Constanța, iar în completările la întâmpinare au invocat excepția lipsei calității procesual active a reclamantelor, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
Prin sentința civilă nr. 1262 din 22 noiembrie 2002 a Tribunalului Constanța s-au respins ca nefondate excepțiile lipsei calității procesual active a reclamantelor și lipsei calității de reprezentant a mandatarului și neacceeptarea în termen a moștenirii.
S-a admis acțiunea în parte formulată de reclamantele G.N. și G.R.
Totodată s-a anulat dispoziția nr. 2533 din 22 februarie 2002 emisă de Primarul Municipiului Constanța cu consecința obligării pârâtului la acordarea de despăgubiri către reclamante.
Pentru a se pronunța astfel prima instanță a reținut că reclamantele sunt succesoarele numitului M.G. care a avut în proprietate terenul în litigiu, teren intrat fără titlu în proprietatea statului și având în vedere că pe acest teren s-a construit o șosea, sunt îndreptățite la a primi o justă despăgubire conform prevederilor art. 7 din Legea nr. 10/2001, anulând dispoziția nr. 2533 din 22 februarie2002 emisă de Primarul Municipiului Constanța, prin care se respinsese cererea formulată de reclamante.
împotriva sentinței civile nr. 1262 din 22 noiembrie 2002 a Tribunalului Constanța, în termen legal a declarat apel pârâtul Primarul Municipiului Constanța, solicitând schimbarea în tot a acesteia în sensul respingerii acțiunii reclamantelor.
în motivare, pârâtul Primarul Municipiului Constanța a susținut că mandatul dat procuristului nu este valabil, fiind dat numai de una dintre reclamante, renunțarea la două capete de cerere s-a făcut de către procurist, iar pe fondul cauzei a arătat că autorul reclamantelor, M.G., nu a devenit proprietar pentru că nu a achitat integral prețul pentru teren și că actul de vânzare-cumpărare este afectat de pactul comisoriu de gradul IV, cumpărătorul neîndeplinindu-și obligațiile asumate, contractul a fost reziliat pe deplin drept.
Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 50 / C din 14 mai 2003 a admis apelul formulat de pârâtul Primarul Municipiului Constanța reținând că prețul vânzării a fost de 25.630 lei, dar din această sumă nu s-a achitat decât suma de 19.293 lei ; prin decizia nr. 22043 din 24 august 1957 terenul a fost preluat de stat pentru neplata prețului, decizie neatacată de părți ; că neplata prețului și modificarea construcției sunt cauze pentru rezilierea contractului de vânzare-cumpărare prin intervenirea pactului comisoriu de gradul IV; că nu s-a făcut dovada că autorul reclamantelor a solicitat obținerea unei autorizații de construcție și nici de autorizație specială, fiind culpa exclusivă a cumpărătorului.
împotriva acestei hotărâri, reclamantele au declarat recurs, critica privind următoarele aspecte :
Instanța de apel a trecut cu multă ușurință peste toate dovezile produse cu privire la plata prețului pe care le-au găsit la momentul respectiv reținând în mod eronat reaua credință din partea reclamantelor că nu ar fi plătit diferența de preț, încălcând astfel prezumția legală a bunei credințe.
Din chitanțele depuse la dosar rezultă că s-a respectat clauza anuală, iar faptul că nu apare operată plata ultimului sfert din suma totală, nu înseamnă că nu s-a plătit pentru că nu există chitanța.
Pe de altă parte recurentele au arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu este aplicabilă cauza de forță majoră privind obligația de plată a prețului, atâta vreme cât în perioada 1940-1941 cea mai mare parte a construcțiilor existente în stațiunea Mamaia au fost rechiziționate pentru cazarea trupelor germane, iar în toamna anului 1944 au fost ocupate în întregime de trupele sovietice până în anii 1950-1952.
Analizând decizia recurată, în limitele criticii formulate prin motivele de recurs și în raport de probele administrate, înalta Curte a apreciat că deși recurentele nu si-au motivat în drept cererea, dezvoltarea criticilor aduse hotărârii instanței de apel face posibilă încadrarea acestora, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 în raport cu care a fost analizat recursul, reținându-se următoarele :
Autorul M.G. a cumpărat terenul în litigiu în anul 1934 urmând ca în termen de 6 ani, care se împlinea în anul 1940, să edifice o construcție.
Prin decizia nr. 22043/1958 s-a stabilit că toate contractele de vânzare-cumpărare pentru care cumpărătorii terenurilor nu au construit în termenul de 6 ani stabilit prin decizia din 5 decembrie 1924, sunt reziliate.
Pactul comisoriu de gradul IV nu și-a produs efectele atâta timp cât în anul 1938 a intrat în vigoare Decretul-lege nr. 177 pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării țării, care instituie zona de graniță chiar și pentru stațiunea Mamaia, unde se situa terenul autorului reclamantelor și interzicea edificarea oricăror construcții particulare în acest perimetru.
Ca urmare acestor împrejurări nu se poate reține culpa recurentelor și nu se poate considera reziliat contractul de vânzare-cumpărare deținut de autor, cum greșit a reținut instanța de apel.
Pentru aceste considerente, potrivit art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., recursul a fost admis cu consecința modificării deciziei recurate în sensul respingerii apelului pârâtei Primăria Municipiului Constanța împotriva sentinței primei instanțe.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1946/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1864/2006. Civil → |
|---|
