ICCJ. Decizia nr. 2202/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 16 aprilie 2003 pe rolul Tribunalului Brăila, reclamantul M.I.L. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, A.G.F.P. Brăila pentru plata sumei de 1.500.000.000 lei daune morale ca urmare a arestării sale în perioada 16 decembrie 1999-7 februarie 2000.
în motivarea cererii, fondată pe dispozițiile art. 505 alin. (2) C. proc. pen., reclamantul a arătat că prin rechizitoriul nr. 476/P/1999 a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (2) și art. 5 C. pen. , art. 13 din Legea nr. 87/1994 și art. 25 raportat la art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 33 lit. c) C. pen., fiind totodată și arestat pe perioada 10 decembrie 1999-7 februarie 2000.
Judecătoria Brăila prin sentința penală nr. 192 din 30 mai 2005 a schimbat încadrarea juridică în infracțiunea de înșelăciune [art. 215 alin. (1) și (3) C. pen.] și l-a condamnat la 2 ani închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei (art. 81 C. pen. ). Prin aceeași sentință a fost achitat pentru infracțiunea prevăzută de art. 25 raportat la art. 290 C. pen. și art. 13 din Legea nr. 87/1994.
Tribunalul Brăila prin decizia 624 din 10 decembrie 2001 l-a achitat pentru infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen. și a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea prevăzută la art. 13 din Legea nr. 87/1994 în infracțiunea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 82/1991 în referire la art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) și art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) și în baza art. 10 lit. e) și art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a fost achitat.
Tribunalul Dâmbovița a rejudecat cauza, urmare casării cauzei și trimiterii cauzei spre rejudecare (decizia penală nr. 243/R din 29 martie 2002 a Curții de Apel Galați).
Rejudecând cauza, instanța penală a desființat în parte sentința penală 192 din 30 ianuarie 2001 a Judecătoriei Brăila și s-a dispus achitarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) și (3) în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 lit. a) C. proc. pen. Prin aceeași decizie (501 din 1 octombrie 2002) Tribunalul a schimbat încadrarea juridică a faptei din art. 13 (Legea nr. 87/1997) în art. 40 din Legea nr. 82/1991 în referire la art. 289 alin. (2) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) și art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) și în baza art. 10 lit. g) raportat la art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. a dispus încetarea procesului penal.
Curtea de Apel Galați, prin decizia nr. 76 din 3 februarie 2003 a casat în parte decizia nr. 501/2002 a Tribunalului Brăila și sentința Judecătoriei Brăila și a schimbat temeiul achitării pentru infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (1) și (3) și art. 25 raportat la art. 290 C. pen.
în soluționarea prezentei cauze Tribunalul Brăila prin sentința civilă nr. 819 din16 decembrie 2003 a admis acțiunea și a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la 1.000.000.000 lei cu titlu de daune morale către reclamant.
în motivarea acestei hotărâri instanța civilă a reținut că urmare procesului penal pornit împotriva reclamantului și finalizat cu achitarea sa, acesta a suferit un prejudiciu moral exprimat prin vătămări ale demnității, poziției sociale, credibilității, libertății și reputației sale. Ca om de afaceri și-a pierdut partenerii și poziția socială. Familia sa, cei trei copii, a fost supusă oprobriului public pentru că organele de urmărire penală au făcut public mersul anchetei.
Instanța a constatat că sunt întrunite cele trei condiții care angajează răspunderea civilă și anume fapta ilicită, producerea unei vătămări și raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu, s-a reținut astfel că organele de cercetare penală au trimis în judecată și au arestat pe reclamant pentru fapte constatate că nu există și l-au prezentat, prin publicitate, opiniei publice, sub acest aspect.
S-a constatat că statul are obligația răspunderii patrimoniale conform art. 48 alin. 3 din Constituție și art. 3 din Protocolul 7 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și libertăților fundamentale (Strasburg 19 ) și ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
Curtea de Apel Galați prin decizia civilă nr. 355/A din 16 martie 2004 a admis apelurile Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila și Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Brăila și a schimbat în tot sentința civilă nr. 819 din 16 decembrie 2003 a Tribunalului Brăila în sensul că a respins acțiunea ca nefondată.
în motivarea acestei soluții instanța a reținut că tribunalul a reținut o situație de fapt inexactă și a interpretat greșit dispozițiile legale incidente în cauză când a stabilit răspunderea patrimonială a statului pentru privarea de libertate sau a restrângerii libertății.
Prima instanță a reținut greșit împrejurările de fapt deoarece reclamantul în realitate a fost achitat în cadrul procesului penal doar pentru infracțiunea de înșelăciune și pe cea de instigare la fals. în privința infracțiunii de evaziune fiscală s-a reținut că reclamantul a săvârșit această infracțiune (decizia penală nr. 76 din 3 februarie 2003) însă s-a constatat că, în raport de data săvârșirii acestei fapte (22 februarie 1995) a intervenit prescripția răspunderii penale [art. 122 lit. d) C. pen. raportat la art. 124 parag. 2 lit. h) C. pen.] și, ca urmare, s-a dispus încetarea procesului penal pentru infracțiunea de evaziune fiscală reclamantul fiind obligat să plătească despăgubiri civile către D.G.F.P. Brăila.
Ca atare, instanța constatând că petiționarul nu a fost achitat pentru toate faptele pentru care a fost trimis în judecată, acesta nu se poate prevala de dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. pentru a pretinde daune morale, măsura arestării preventive pentru evaziune fiscală fiind legală cât privește infracțiunea de evaziune fiscală. Reclamantul nu a cerut continuarea procesului penal pentru a-și dovedi nevinovăția.
împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs în termen legal.
Reclamantul a criticat soluția instanței de apel pentru netemeinicie și nelegalitate. în fapt s-a arătat că în mod greșit instanța a apreciat că intervenția prescripției pentru una din faptele pentru care a fost trimis în judecată nu ar atrage aplicarea dispozițiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. pentru că el nu ar fi cerut continuarea procesului penal pentru constatarea nevinovăției.
S-a susținut că prevederea art. 504 alin. (2) nu condiționează acordarea despăgubirilor de îndeplinirea vreunei acțiuni din partea inculpatului. Simpla achitare este suficientă.
Recurentul a mai arătat că s-a făcut dovada în dosar a prejudiciului moral suferit din cauza procesului penal: incriminarea sa în presa locală, alterarea sănătății sale (pe perioada arestării fiind tratat de hemiplegie) și dezonoarea cauzată întregii sale familii cu marcarea profundă a fiicei sale minoră la acea dată.
Recursul este întemeiat.
Art. 504 C. proc. pen. acordă persoanei care a fost condamnată definitiv sau împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, și cu privire la care s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta și că acea faptă nu există, sau a fost scoasă de sub urmărire penală sau a fost achitată, beneficiul unei reparații pentru paguba suferită.
Pentru faptele penale pentru care a fost trimis în judecată reclamantul a fost achitat constatându-se că o faptă (înșelăciunea) nu există iar pentru cealaltă (evaziunea fiscală) s-a pronunțat procesul penal, fiind prescrisă.
în termenii procedurii penale, în cursul judecării achitarea sentinței penale în temeiul art. III pct. 2 lit. a), în cazurile prevăzute de art. 10 lit. a)-e) C. proc. pen. între acestea incluzându-se și inexistența faptei și în temeiul art. 11 pct. 2 lit. e) încetează procesul penal în cazurile prevăzute în art. 10 lit. f)-j) între acestea fiind prevăzut și cazul intervenției prescripției.
Ca urmare, întrucât nu s-a putut angaja răspunderea penală a reclamantului pentru faptele pentru care a fost trimis în judecată, acesta este îndreptățit să primească despăgubiri pentru pagubele suferite.
în cauză s-a dovedit că prejudiciul suferit de reclamant și temeiul pretențiilor sale se regăsește în dispozițiile art. 504 C. proc. pen.
Textul art. 504 C. proc. pen. nu condiționează angajarea răspunderii statului în cazul intervenției achitării sau încetării procesului penal pentru cauzele expres prevăzute de vreo atitudine sau acțiune a inculpatului ( exemplul cererea inculpatului de a se continua judecata, cum s-a susținut).
O interpretare logică a acestei prevederi legale face să se prezume în mod evident că dacă nu se poate angaja răspunderea penală, indiferent de ce a determinat neangajarea ei, nu se mai poate justifica măsura arestării aplicată inculpatului pe perioada cercetării penale.
O altă interpretare nu ar face decât să eludeze în mod nelegal dreptul la repararea pagubei instituit de această normă, ceea ce ar înscrie textul în afara normelor constituționale, cum s-a pronunțat în mod constant Curtea Constituțională sesizată cu neconstituționalitatea acestei norme din C. proc. pen.
Pentru considerentele expuse a fost admis recursul declarat de reclamant constatând că în cauză s-a formulat o hotărâre cu greșita aplicare a legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în temeiul art. 312 C. proc. civ. a fost modificată decizia atacată în sensul că au fost respinse apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 819/2003 a Tribunalului Brăila, care pe cale de consecință a fost menținută.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2241/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2185/2006. Civil → |
|---|
