ICCJ. Decizia nr. 3317/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 8 mai 2002, reclamanții B.M.E. ș.a. au chemat în judecată Ministerul Justiției și Tribunalul Mureș, solicitând instanței obligarea pârâților să le restituie sumele de bani încasate prin reținerea procentului de 7% din salariul lunar, cu titlu de contribuție la fondul de asigurări sociale de sănătate, pentru perioada 1 ianuarie 2000-1 martie 2001, cu aplicarea coeficientului de inflație la data executării hotărârii pentru aceste sume.
Prin sentința civilă nr. 1686 din 5 decembrie 2002, Tribunalul Harghita căruia i-a fost înaintat dosarul cauzei în urma admiterii cererii de abținere a tuturor judecătorilor, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și Tribunalului Mureș, a admis acțiunea, a obligat pârâtele să restituie reclamanților sumele reținute cu titlu de asigurări sociale de sănătate în cuantum de 7% din salariul lunar brut pentru perioada 1 ianuarie 2000-31 martie 2001 actualizate la data efectuării plății și a admis cererea de chemare în garanție, obligând C.A.S. Mureș la plată, alături de pârâte.
Instanța de fond a reținut, în esență, că în conformitate cu prevederile art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992, magistrații în activitate sau pensionari, precum și soțul sau soția și copiii aflați în întreținerea acestora, beneficiază în mod gratuit de asistență medicală, medicamente și proteze, astfel că legea nu condiționează acordarea asistenței medicale gratuite de plata unor contribuții de asigurări sociale de sănătate, iar modificarea intervenită în materie, prin inserarea acestei condiții, se referă la perioada ulterioară celei pentru care s-au solicitat drepturile bănești respective.
Recursurile declarate de Ministerul Justiției și C.A.S. Mureș au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 434 din 15 aprilie 2003 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția civilă.
împotriva acestor hotărâri, la 20 noiembrie 2003 Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susținut că hotărârile criticate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.
Recursul în anulare este întemeiat.
în condițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 145/1997, în vigoare pentru perioada avută în vedere de instanțe, asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și funcționează descentralizat, pe baza principiului solidarității și subsidiarității în colectarea și utilizarea fondurilor.
în temeiul art. 4 din Legea nr. 145/1997, erau supuse obligatoriu asigurării: cetățenii români cu domiciliul în țară; cetățenii străini și apatrizii care au reședința în România.
Art. 6 enumera categoriile de persoane care beneficiau de asigurări de sănătate fără plata contribuției iar art. 55 prevedea categoriile de persoane care erau asigurate prin efectul legii, cu scutire de plata contribuției pentru asigurări sociale de sănătate.
Legea nr. 145/1997 a fost abrogată la 31 octombrie 2002 prin Ordonanța de urgență nr. 159/2002. Nici acest act normativ, în vigoare la data judecării recursului, nu a inclus magistrații în categoriile de persoane scutite de la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate.
Potrivit art. 99 din Legea nr. 92/1992, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 142/1997, magistrații în activitate sau pensionarii, precum și soțul, soția și copiii aflați în întreținerea acestora, beneficiază, în mod gratuit, de asistență medicală, medicamente și proteze. Condițiile de acordare, în mod gratuit a asistenței medicale, medicamentelor și protezelor, se stabilesc în hotărâre de Guvern.
în condițiile art. 1 din H.G. nr. 409/1998 privind condițiile de acordare, în mod gratuit, a asistenței medicale, medicamentelor și protezelor pentru magistrați, personalul auxiliar de specialitate și membrii de familie ai acestora, magistrații în activitate sau pensionari, precum și soțul sau soția și copiii aflați în întreținerea acestora beneficiază, în mod gratuit, de servicii de asistență medicală, de medicamente și proteze, în condițiile Legii asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997, publicată în M. Of., Partea I, nr. 178 din 31 iulie 1997, și ale prezentei hotărâri.
Conform art. 5 din această hotărâre, în termen de 30 de zile de publicarea hotărârii în Monitorul Oficial al României, Ministerul Justiției, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și Curtea Supremă de Justiție vor emite norme comune pentru aplicarea acesteia.
în Normele comune nr. 318/FB/807/C/1999 din 26 mai 1999, emise în aplicarea H.G. nr. 409/1998, se arată la pct. 6/I că soții sau soțiile magistraților și ale personalului auxiliar de specialitate, în activitate sau pensionari, beneficiază de gratuitățile prevăzute de art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 409/1998, dacă fac dovada că plătesc contribuția lunară de asigurări de sănătate sau fac parte din categoriile de persoane care, potrivit legii, sunt scutite de plata contribuției sociale de asigurări de sănătate.
Așadar, în lumina acestor acte normative, magistrații și personalul auxiliar de specialitate, membrii lor de familie, au dreptul la asistență medicală gratuită în condițiile legii asigurărilor sociale de sănătate și doar dacă dovedesc faptul că li se fac rețineri în contul contribuției lunare de asigurări de sănătate.
Legea de organizare judecătorească nu trebuia să prevadă în mod expres că magistrații au obligația de contribuție la fondul de asigurări sociale de sănătate, întrucât legea cadru în această materie la data sesizării instanței a stabilit regula conform căreia sunt obligați la plata contribuției de asigurări sociale toți cetățenii români precum și străinii și apatrizii care au reședință în România. Magistrații nu sunt enumerați printre categoriile de persoane care beneficiază de calitatea de asigurat fără plata contribuției pentru fondul asigurărilor sociale de sănătate.
Gratuitatea prevăzută de Legea nr. 92/1992 vizează exclusiv servicii medicale enunțate de legea asigurărilor sociale de sănătate, iar nu scutirea de la plata contribuției la fondul asigurărilor sociale de sănătate.
Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ. recursul în anulare a fost admis, cu consecința casării hotărârilor atacate și pe fond, respingerea acțiunii ca nefondate. Au fost menținute dispozițiile deciziei și sentinței privind respingerea cererii de chemare în garanție a C.N.A.S.
OPINIE SEPARATĂ
Recursul în anulare nu poate fi admis, pentru următoarele considerente:
Prin sentința civilă nr. 1686 din 5 decembrie 2002, Tribunalul Harghita a admis acțiunea formulată de reclamanții B.M., ș.a., împotriva pârâților Ministerul Justiției și Tribunalul Mureș și cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Justiției și a obligat pe chemata în garanție C.A.S. Mureș să restituie reclamanților sumele de bani reținute fără drept, cu titlul de contribuție la fondul de asigurări sociale de sănătate, în procent de 7% lunar, pe perioada 1 ianuarie 2000-31 martie 2001, la care se adaugă indicele de devalorizare în raport de cursul valutar leu/dolar la data reținerii fiecărei sume.
Sentința a devenit irevocabilă ca urmare a respingerii recursurilor declarate de pârâtul Ministerul Justiției și de C.A.S. Mureș, prin decizia civilă nr. 434/R din 15 aprilie 2003 a Curții de Apel Târgu-Mureș.
La data de 20 noiembrie 2003 înalta Curte de Casație și Justiție, a fost sesizată de Procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea recursului în anulare îndreptat împotriva ambelor hotărâri, pe considerentul că acestea au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.
în temeiul art. 330 pct. 2 și art. 314 C. proc. civ., Procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor și, pe fond, respingerea acțiunii ca nefondată, iar a cererii de chemare în garanție ca rămasă fără obiect.
Din punct de vedere procedural, recursul în anulare este admisibil deoarece, chiar dacă prin O.U.G. nr. 58/2003 art. 330-3304 C. proc. civ. au fost abrogate, la data pronunțării deciziei curții de apel acestea erau în vigoare, or hotărârea este susceptibilă de a fi atacată pe căile prevăzute de legea în vigoare la momentul pronunțării.
Art. 330 pct. 2 C. proc. civ. prevedea că Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiție, o hotărâre judecătorească irevocabilă, când prin aceasta s-a produs o încălcare esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, iar art. 3301prevedea că, în atare situație, recursul în anulare se poate declara în termen de 1 an de când hotârârea judecătorească a rămas irevocabilă.
în speță recursul a fost declarat în termen de 1 an de la data pronunțării deciziei instanței de recurs, dată la care sentința tribunalului a devenit irevocabilă.
Cu toate acestea, este inutil a se mai analiza dacă sunt sau nu întemeiate criticile aduse prin motivarea recursului în anulare, deoarece admiterea acestei căi de atac extraordinare ar constitui o violare a art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate cele dintâi.
Prin urmare, chiar dacă instanța ar ajunge la concluzia că în speță s-a produs o încălcare esențială a legii, care a condus la o admitere greșită a acțiunii, hotărârea irevocabilă pronunțată în favoarea reclamanților nu ar putea fi anulată, deoarece ar aduce atingere dreptului lor de proprietate, adică unuia din drepturile garantate prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care și România este parte din anul 1994.
Articolul 1 alin. (1) din primul Protocol adițional la Convenție prevede că:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional."
în speță, reclamanții se bucură de un bun în sensul Convenției, iar acest bun îl constituie creanța exigibilă, care le-a fost constatată față de stat, prin decizia irevocabilă nr. 434/R din 15 aprilie 2003 a Curții de Apel Târgu Mureș.
Admiterea recursului în anulare, cu consecința respingerii acțiunii reclamanților, ar constitui o ingerință în dreptul de proprietate al reclamaților care, chiar dacă s-ar admite că este prevăzută de lege și că urmărește protejarea unui interes general, nu îndeplinește cerința respectării unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul propus.
în acest sens s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-o cauză ale cărei date esențiale sunt similare celei de față și în care a condamnat statul român pentru violarea articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, și anume cauza Stere și alții contra României, 23 februarie 2006.
în cauza citată reclamanții s-au plâns de atingerea adusă dreptului la respectarea bunurilor, prin obligarea lor la a restitui sumele încasate în baza unei decizii intrate în puterea lucrului judecat, sume calificate ca fiind datorii fiscale.
în motivarea deciziei, Curtea a amintit că "preeminența dreptului, unul din principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este inerentă ansamblului articolelor Convenției.(...) Ea presupune respectarea principiului securității raporturilor juridice, și mai ales a deciziilor judecătorești devenite res judicata. Nici o parte nu este îndreptățită la revizuirea unei decizii finale și executorii numai în scopul de a obține o reexeminare a cauzei și o nouă decizie. Altminteri, desființarea unei decizii finale ar crea un climat general de incertitudine juridică, care ar reduce încrederea publicului în sistemul judiciar și, în consecință, și în statul de drept.
(...) Având în vedere că intervenția Procurorului General, care nu a fost parte în proces, după finalizarea procedurii, a condus la anularea totală a creanței, Curtea consideră că o ingerință atât de serioasă în drepturile reclamanților a rupt, în defavoarea lor, justul echilibru care trebuie menținut între protejarea proprietății și cerințele interesului general.
(...) în consecință, a avut loc o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1"
Pentru aceleași considerente ca și cele anterior citate, înalta Curte de Casație și Justiție nu poate admite recursul în anulare, declarat de Procurorul general, care nu a fost parte în proces, cu consecința casării unei decizii irevocabile, executorii și intrate în puterea lucrului judecat și privării reclamanților de dreptul de creanță ce le-a fost recunoscut prin această decizie.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3285/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3268/2006. Civil → |
|---|
