ICCJ. Decizia nr. 3802/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr. 754 din 5 ianuarie 2004 reclamanta G.M. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informații, Ministerul Public, Parchetul Militar Timișoara solicitând ca Ministerul Public să fie obligat să comunice de îndată persoanele vinovate de rănirea reclamantei, precum și instituțiile de care aparțin sau aparțineau respectivele persoane având în vedere atribuțiile legale, stabilirea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a primilor trei pârâți pentru proasta gestionare a crizei din decembrie 1989 precum și obligarea pârâților la plata unor daune materiale de 1 miliard lei și daune morale de 100 miliarde lei, pentru prejudiciile aduse familiei sale.
în motivarea acțiunii reclamanta a arătat că este certă producerea evenimentului din data de 17 decembrie 1989, când a fost rănită prin împușcare și că are calitatea de parte vătămată în dosarul penal nr. 566/P/1990 al Parchetului Militar Timișoara.
Prin sentința civilă nr. 1772 din 26 februarie 2004 Judecătoria Timișoara a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timișoara, în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timișoara sub nr. 2833/2004, iar prin sentința civilă nr. 650 din 28 mai 2004 această instanță a respins acțiunea formulată de reclamantă ca prescrisă față de pârâții Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informații și ca inadmisibilă față de Ministerul Public.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: reclamanta din prezenta cauză a avut calitatea de parte vătămată în dosarul de urmărire penală 566/P/1990 al Parchetului Militar Timișoara, precum și în dosarul nr. 2955/1998 al Curții Supreme de Justiție în care au fost trimiși în judecată inculpații S. și C. pentru faptele din decembrie 1989, dar aceasta nu s-a constituit și parte civilă în cauză.
Față de atribuțiile procurorului în exercitarea activității de urmărire penală, orice persoană căreia i s-a adus o vătămare prin măsurile și actele de urmărire penală are dreptul să formuleze plângere în condițiile art. 275-278 C. proc. pen.; reclamanta nu a procedat ca atare, astfel că, față de modul cum a înțeles să formuleze acțiunea, petitul formulat la lit. a) apare ca inadmisibil, se reține în motivarea sentinței.
Petitele b și c din acțiune față de primii trei pârâți s-a apreciat a fi prescrise față de împrejurarea că dreptul la petiție al reclamantei curge de la data săvârșirii acestor fapte și nu de la data la care este cunoscută persoana care se face vinovată de rănirea reclamantei, deoarece aceasta nu pretinde repararea prejudiciului material și moral produs prin rănirea sa, ci prejudiciul produs ca urmare a nerespectării obligației celor trei pârâți de a asigura ordinea publică și securitatea cetățenilor.
Reclamanta a declarat apel împotriva acestei sentințe, motivând în esență, că greșit s-a apreciat de către prima instanță că acțiunea este prescrisă și inadmisibilă, conform art. 998,art. 999 și art. 1000 alin. (3) C. civ., existând dovada elementelor generale și speciale care argumentează răspunderea pârâților, cărora, la data de 17 decembrie 1989 le revenea controlul armelor și munițiilor.
Prin decizia civilă nr. 2876/A din 17 decembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara apelul a fost respins ca nefondat.
în motivarea acestei decizii, Curtea a reținut că instanța de fond a stabilit o corectă stare de fapt și o justă aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 1,art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, câtă vreme reclamanta, în acțiunea ei introductivă de instanță a chemat în judecată pe primii trei pârâți pentru fapta lor proprie, aceea de nerespectare a obligațiilor de a asigura ordinea publică și siguranța cetățenilor, cu ocazia evenimentelor din Timișoara din data de 17 decembrie 1989; dreptul reclamatei la acțiune, de 3 ani, a început să curgă de la această dată și ca atare el s-a împlinit la 17 decembrie 1992 iar acțiunea reclamantei este introdusă la 5 ianuarie 2004, întrucât aceasta solicită repararea prejudiciilor materiale și morale ca urmare a nerespectării obligațiilor, de către cei trei pârâți, de a asigura ordinea publică și securitatea cetățenilor, iar nu repararea acelor prejudicii cauzate de rănirea ei (care nu s-a constituit parte civilă în cauza penală, menținându-și doar calitatea de parte vătămată).
împotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs reclamanta, invocând drept temei legal prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, că în mod greșit s-a respins acțiunea ca prescrisă, ignorându-se faptul că nici până în prezent nu s-a finalizat dosarul penal în care este parte vătămată și nici nu a fost identificat autorul agresiunii îndreptate împotriva sa, astfel că prescripția începe să curgă de la data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască autorul faptei ilicite, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958. De asemeni și soluția de inadmisibilitate a acțiunii față de Ministerul Public este greșită, se susține prin motivele de recurs, câtă vreme această instituție avea obligația identificării și sancționării agresiunii a cărei victimă a fost.
Intimații-pârâți în cauză au formulat întâmpinări prin care au combătut motivele de recurs, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
Intimatul Serviciul Român de Informații a mai precizat că, în situația admiterii recursului, în considerentul că nu a operat excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, înțelege să invoce excepția lipsei calității procesuale pasive.
Recursul este nefondat.
Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel, confirmând soluția instanței de fond, a apreciat în mod judicios că acțiunea reclamante, astfel cum a fost formulată, este prescrisă.
în aplicarea principiului disponibilității, litigiile urmează să fie soluționate în limitele în care instanța a fost investită cu privire la obiectul pricinii și temeiul juridic invocat prin cererea de chemare în judecată.
în speță, instanțele au reținut corect că prin acțiunea formulată reclamanta a solicitat repararea prejudiciilor materiale și morale produse ca urmare a nerespectării de către pârâții Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informații a obligațiilor de a asigura ordinea publică și securitatea cetățenilor, cu ocazia evenimentelor petrecute la Timișoara, la data de 17 decembrie 1989.
în raport de acest petit al acțiunii, cererea introdusă la data de 5 ianuarie 2004 este evident prescrisă, în conformitate cu dispozițiile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripție de 3 ani în care putea fi exercitat dreptul la acțiune împlinindu-se la data de 17 decembrie 1992.
Susținerile din motivele de recurs referitoare la faptul că prescripția începe să curgă de la data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască autorul faptei ilicite, iar dosarul penal în care este parte vătămată nu s-a finalizat încă, excede cadrului procesual stabilit de însăși reclamantă prin petitul acțiunii, deoarece aceasta nu a înțeles să pretindă repararea prejudiciului material și moral produs prin rănirea sa, cum susține în recurs, ci răspunderea pârâților, persoane juridice pentru fapta proprie.
Față de împrejurarea că în apel reclamanta nu a criticat soluția instanței de fond în ce privește respingerea ca inadmisibilă a acțiunii față de pârâtul Ministerul Public, nu poate fi primită această critică direct în recurs, sub acest aspect hotărârea instanței de fond devenind irevocabilă.
în raport de considerentele expuse, înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., prin decizia recurată reținându-se în mod corect că în cauză a operat prescripția dreptului la acțiune.
Respingându-se recursul, nu se mai impune a se analiza excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de intimatul pârât Serviciul Român de Informații.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3800/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3735/2006. Civil → |
|---|
