ICCJ. Decizia nr. 3760/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la 7 octombrie 2002 reclamanții P.M.C., P.P.L. și P.G., în calitate de moștenitori ai defunctului A.R. au chemat în judecată pe pârâții Institutul Național de Studii și Strategii privind Problemele Persoanelor cu handicap și Ministerul Educației Naționale cerând să se constate că sunt titularii dreptului de proprietate asupra imobilului din București, și inexistența unui drept de proprietate asupra acestui bun al Statului Român pe care pârâții îl dețin în mod abuziv și, totodată, pârâții să fie obligați să le lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie, invocând incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (fila 79).
în motivarea cererii reclamanții arată că mobilul în litigiu a fost construit de autorul lor A.R. fiind luat în evidență fiscală prin procesul verbal nr. 301 din 15 februarie 1933 cu destinația de locuință pentru ca, ulterior, că fie închiriat Primăriei Municipiului București, sector II Negru pentru a fi folosit de Școala Primară de fete nr. 22.
Susțin reclamanții că la data de 11 februarie 1949, în mod abuziv, imobilul a fost preluat, în baza art. I și art. II din Decretul nr. 176/1948 pentru trecerea în proprietatea statului a bunurilor bisericilor, congregațiilor, comunităților sau particularilor ce au servit pentru funcționarea și întreținerea instituțiilor de învățământ general de stat și că, deși au notificat Primăriei Municipiului București, în procedura Legii nr. 10/2001, cererea prin care au solicitat retrocedarea bunului nu au primit nici un răspuns.
Prin sentința civilă nr. 612 din 27 iunie 2003, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active pentru care a respins acțiunea.
Prin aceeași sentință a fost respinsă și excepția inadmisibilității cererii deduse judecății.
în motivarea sentinței s-a reținut că reclamanții au investit instanța cu judecata unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. fără a depune un titlu care să ateste dreptul de proprietate al autorului lor, A.R., cu privire la suprafața de 635 mp teren, drept care se impunea a fi dovedit cu atât mai mult cu cât asupra imobilului în litigiu în cartea funciară a fost înscris, în baza procesului-verbal din 7 decembrie 1942, atât asupra construcției cât și a terenului, în baza art. 57 din Legea pentru organizarea și funcționarea învățământului normal și primar, dreptul de proprietate în favoarea statului.
A reținut prima instanță că reclamanții nu au făcut dovada existenței unui interes legitim referitor la capetele de cerere privind constatarea dreptului de proprietate și constatarea inexistenței dreptului de proprietate al statului.
Prin decizia civilă nr. 692/A din 18 decembrie 2003 Curtea de Apel București a admis apelul declarat de reclamanți, a anulat sentința primei instanțe și a reținut cauza pentru evocarea fondului.
în motivarea deciziei s-a reținut că reclamanții, cu actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 20054 din 11 august 1922, au dovedit că autorul lor a dobândit în proprietate terenul în litigiu pe care, ulterior, în baza autorizației nr. 764/C din 7 octombrie 1922, emisă de Primăria Orașului București, Direcțiunea Arhitecturii, a edificat o construcție pentru care a figurat ca plătitor de impozite până în anul 1950, caz în care reclamanții au calitate procesuală activă în cauza dedusă judecății.
Prin decizia civilă nr. 371/A din 26 februarie 2004, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea ca nefondată.
în motivarea deciziei s-a reținut că în cauza dedusă judecății nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 deoarece act normativ se aplică doar imobilelor preluate abuziv de Statul Român în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului anterior datei de 6 martie 1945, concluzie determinată de faptul că, prin procesul verbal din 7 decembrie 1942, dreptului de proprietate asupra acestui imobil a fost înscris în cartea funciară în favoarea statului, înscriere care avea efectul constitutiv de drepturi prevăzut de art. 26 din Legea nr. 115/1938.
A reținut instanța de apel că apărarea reclamanților, în sensul că imobilul a fost preluat de stat la 11 februarie 1949, când Ministerul învățământului Public a solicitat și obținut înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară provizorie în favoarea statului, deși "exactă în formă nu poate fi primită în fond" deoarece o asemenea înscriere se realizase și anterior, în anul 1942.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții invocând incidența art. 304 pct. 8,9 și 10 C. proc. civ.
în motivarea recursului reclamanții arată că, în mod greșit, instanța de apel a reținut efectul constitutiv de drepturi al înscrierilor din cărțile funciare provizorii și a aplicat dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938 privind unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare unui bun situat pe teritoriul de sud (Municipiul București) al României, care a rămas în sistemul de transcripțiuni și inscripțiuni imobiliare guvernat de Codul civil.
Mai mult, susțin recurenții că procesul verbal preliminar întocmit de judecătorul delegat cu întocmirea cărților funciare provizorii nu poate valora titlu de proprietate pentru stat și că instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății, atribuindu-i o asemenea valoare juridică în lipsa unei intabulări a dreptului, în baza unui titlu valabil, într-o carte funciară definitivă și publică.
Totodată, recurenții arată că instanța de apel a ignorat probatoriul cu care au dovedit că imobilul a fost închiriat statului pe perioada 1942-1950, după care acesta l-a preluat în mod abuziv, fără vreun titlu, caz în care în speță erau incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Recursul este fondat.
Prin Legea nr. 10/2001, invocată de reclamanți drept temei juridic al cererii deduse judecății, a fost reglementat regimul juridic al bunurilor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Referitor la imobilul situat în București reclamanții au dovedit că bunul a fost proprietatea autorului lor A.R., terenul fiind dobândit prin cumpărare în anul 1922 iar clădirea fiind construită de acesta în anii 1922-1933.
Cât privește momentul preluării imobilului în patrimoniul statului, înalta Curte constată că acesta a intervenit după data de 6 martie 1945.
Astfel, în țara noastră, până la intrarea în vigoare a Legii nr nr. 7/1996, au existat două sisteme de publicitate a dobândirii drepturilor reale imobiliare și anume sistemul publicității personale (al registrelor de inscripțiuni transcripțiuni) aplicabil în Muntenia, Moldova, Oltenia și Dobrogea și sistemul publicității reale (al cărților funciare) aplicabil în Transilvania și nordul Moldovei, acesta din urmă fiind guvernat, printre altele, și de principiul publicității absolute.
Prin Decretul-lege nr. 115 din 27 aprilie 1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare s-a procedat, așa cum rezultă din titlu, la unificarea dispozițiilor legale privind acest sistem de publicitate iar dispozițiile sale urmau să intre în vigoare conform art. 147, în Transilvania și Bucovina, zone în care se aplica deja acest sistem de publicitate, o dată cu codul civil unificat iar în Vechiul regat și Basarabia, zone în care se aplica sistemul publicității personale dar în care se voia a fi extins cel al publicității reale, potrivit dispozițiilor art. 148-183, adică după finalizarea lucrărilor pentru întocmirea cărților funciare.
în zona în care este situat imobilul în litigiu, Municipiul București, deși s-au început lucrările de măsurătoare parcelară și de înființare a cărților funciare provizorii care, în baza Legii nr. 242 din 12 iulie 1947 urmau să fie transformate în cărți de publicitate funciară, operațiunea nu a mai fost finalizată, adică astfel de cărți funciare, definitive, nu s-au mai înființat, imobilele rămânând supuse regimului de publicitate prin registrele de transcripțiuni-inscripțiuni imobiliare.
Sub acest aspect, cele reținute de instanța de apel cu trimitere la dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938, inclusiv la efectul constitutiv de drept real al intabulării, sunt eronate atâta timp cât nu ne aflăm în prezența unui imobil aflat în sistemul de publicitate al cărților funciare.
în acest context al analizei se impune a se constata ca fiind greșită și concluzia aceleiași instanțe cu privire la efectul unei înscrieri provizorii care, chiar și în regimul de publicitate personală, poate avea ca efect dobândirea, modificarea sau stingerea unui drept tabular cu rangul dobândit prin această înscriere, conform art. 47 din Decretul-lege nr. 115/1938 ,“numai sub condițiunea și în măsura justificării ei".
Așa fiind, prin interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Decretului-lege nr. 115/1938, instanța de apel a reținut că înscrierea "în cartea funciară provizorie a Municipiului București" a dreptului de proprietate în favoarea statului, în conformitate cu art. 57 din Legea nr. 2184 din 26 mai 1939, în baza procesului verbal întocmit la data de 7 decembrie 1942 de judecătorul delegat cu întocmirea lucrărilor de înființare a cărților funciare, ar fi avut ca efect dobândirea de stat a unui drept tabular, în sensul art. 17 din Decretului-lege nr. 115/1938, atâta timp cât, în această localitate, cărțile funciare nu s-au mai înființat iar dobândirea drepturilor reale imobiliare a rămas supusă sistemul publicității personale reglementată prin dispozițiile Codului civil.
împrejurarea că statul nu dobândise în mod valabil un asemenea drept la data mai sus arătată este demonstrată și de faptul formulării de către Ministerul învățământului Public din Republica Populară Română (fila 9) a unei a doua cereri de înscriere a dreptului de proprietate în favoarea statului în cartea funciară provizorie prin adresa nr. 327102/12544/1948, adresă prin care Ministrul învățământului Public aprecia că măsura s-ar justifica în baza "dispozițiilor art. I și art. II din Legea nr. 176/1948 și pe acelea ale art. 51 alin. (1) și (3) din Legea nr. 266 din 27 septembrie 1948 (...) completat cu art. 711 pct. 1 și 3 C. proc. civ." (fila 10, dosar fond).
Totodată, prin înscrisurile depuse la dosar reclamanții au dovedit că, inclusiv în anul 1946, imobilul în litigiu a făcut obiectul contractul de închiriere nr. 5785/642/AS din 26 iunie 1946, intervenit între Primăria sectorului II Negru și moștenitorii defunctului R.A. pe un termen prelungit de la 23 aprilie 1946 și până la 23 aprilie 1948 și pentru o chirie de 412.620 lei, plătibilă semestrial anticipat, contract înregistrat sub nr. 1834/916/1947 la Administrația Financiară și transcris, sub nr. 643/11.02.1949, în registrul de transcripțiuni-inscripțiuni imobiliare de pe lângă Tribunalul Ilfov, secția I civilă și comercială, fapt de natură să probeze că statul recunoștea și accepta dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în favoarea celor de la care închiria.
Ca atare, cum moștenitorii proprietarului A.R. au fost deposedați de către stat de imobilului în litigiu în anii 1948 -1950, adică după data de 6 martie 1945, deposedarea cade în sfera de aplicație a Legii nr. 10/2001 și reclamanții sunt îndreptățiți să apeleze la procedura instituită prin acest act normativ.
Așa fiind, în mod eronat instanțele de fond au respins cererea dedusă judecății, în primă instanță, motivat de lipsa calității procesuale active iar, în apel, de faptul că bunul nu ar cădea sub incidența Legii nr. 10/2001, în raport de momentul deposedării.
Cum, pentru considerentele menționate, și care au fost greșit reținute, nici prima instanță și nici instanța de apel nu au intrat în cercetarea fondului, înalta Curte a admis recursul, a casat hotărârile date în cauză și a trimis pricina la prima instanță pentru evocarea fondului procesului.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3998/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3893/2006. Civil → |
|---|
