ICCJ. Decizia nr. 423/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București reclamanta M.M.I. a chemat în judecată pârâtul Municipiul București prin Primarul General solicitând obligarea acestuia la restituirea în natură a terenului în suprafață de 150 mp situat în București, și acordarea de măsuri compensatorii pentru construcția demolată, evaluată provizoriu la suma de 20.000 dolari SUA.
în motivarea acțiunii s-a arătat că prin notificarea nr. 3395 din 22 octombrie 2001 a solicitat pârâtului restituirea, în parte în natură și în parte, în echivalent, a imobilului în litigiu ce a aparținut autoarei sale V.T. și care a fost expropriat prin Decretul nr. 64/1962, fără plata de despăgubiri.
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 41 din 19 ianuarie 2004 a respins acțiunea reclamantei ca prematur formulată reținând că, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face doar prin dispoziția motivată a Primarului General. Din interpretarea prevederilor Legii nr. 10/2001 rezultă că numai dispozițiile Primarului pot fi atacate în justiție.
S-a apreciat că faza administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu poate fi înlăturată, astfel încât să se solicite direct instanței restituirea în natură sau prin echivalent a unor imobile.
Reclamanta avea altă modalitate procedurală pentru a solicita obligarea pârâtei la respectarea dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
împotriva sentinței a declarat apel reclamanta arătând că prin condiționarea introducerii acțiunii de existența unui răspuns din partea pârâtei se creează o restricționare a accesului liber la justiție, ce nu poate fi îngrădit de nici o lege.
Din economia prevederilor legii menționate rezultă că în soluționarea acțiunilor formulate în baza art. 24, instanța are competența de a se pronunța asupra tuturor aspectel9or care privesc legalitatea și temeinicia dispoziției contestate de persoana îndreptățită.
Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 1080 din 3 iunie 2004 a respins apelul ca nefondat, reținând, ca și instanța de fond, că acțiunea reclamantei este prematură, atât timp cât nu s-a epuizat faza administrativă prin emiterea unei dispoziții motivate.
Soluționând cauza prin admiterea excepției prematurității acțiunii, prima instanță nu a restricționat accesul liber la justiție al reclamantei, neputându-se considera că, în speță, s-au încălcat dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 21 alin. (2) din Constituția României.
împotriva deciziei instanței de apel a formulat recurs reclamanta, întemeiat în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
- reclamanta recurentă a parcurs procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001 prin depunerea notificării
- respingerea acțiunii ca prematur formulată reprezintă o sancțiune față de reclamanta care și-a respectat obligația depunerii notificării
Primăria avea obligația să răspundă în termen de 60 de zile de la depunerea notificării, iar tăcerea acestei autorități echivalează cu neîndeplinirea obligației sale corelative dreptului reclamantei.
Recursul este fondat.
Reclamanta M.M.I. a declanșat procedura administrativă prealabilă instituită de Legea nr. 10/2001, notificând pârâta intimată la data de 22 octombrie 2001 pentru a i se restitui în natură terenul în suprafață de de 150 mp situat în București și acordarea de măsuri compensatorii pentru construcția demolată.
Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în vechea numerotare existentă înainte de modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire. In conformitate cu art. 24 alin. (1), tot în vechea numerotare, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului este obligat, în termenul prevăzut în art. 23, să facă persoanei îndreptățite oferta de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
în raport de dispozițiile legale redate, rezultă că termenul în care unitatea deținătoare are obligația să răspundă la notificare este imperativ și nu un termen de recomandare. Altfel, s-ar ajunge la nesocotirea finalității legii, s-ar amâna fără termen rezolvarea echitabilă a retrocedării imobilelor sau, după caz, procedura acordării de despăgubiri, ignorându-se dreptul la reparație.
Fiind stabilit că termenul de 60 de zile, la care s-a făcut referire, este imperativ, obligatoriu pentru unitatea deținătoare, rezultă că soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, ca prematură, este greșită în situația în care, la data introducerii acțiunii, termenul menționat expirase.
Dar, soluția instanțelor care au instrumentat cauza în fond și apel este greșită și pentru că cererea de chemare în judecată este, de fapt, o contestație împotriva refuzului tacit de restituire în natură, partea solicitând, pe această cale, obligarea pârâtei la restituirea în natură a terenului și acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilul demolat.
In această situație, instanța este îndrituită să analizeze pe fond cererea, fiind de necontestat refuzul de a răspunde la notificare, ceea ce echivalează cu lipsa unei rezolvări favorabile.
Ca atare, recursul a fost admis, au fost casate atât decizia recurată, cât și sentința instanței de fond, cauza a fost trimisă Tribunalului București spre a fi judecată în fond.
| ← ICCJ. Decizia nr. 414/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4119/2006. Civil → |
|---|
