ICCJ. Decizia nr. 4530/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița la data de 10 februarie 2004, D.C. și G.D.I.I. au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pronunțarea unei hotărâri prin care pârâtul să fie obligat la restituirea prin echivalent a terenului în suprafață de 1000 mp situat în Slobozia, județul Ialomița, reprezentând parcela nr. 88 din Moșia Statului Vatra Mănăstirii Slobozia.
Prin sentința nr. 76/F din 23 martie 2004, Tribunalul Ialomița, secția civilă, a respins ca nefondată cererea reclamanților în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că nu a fost identificat terenul pretins a fi fost proprietatea străbunicului reclamanților, D.C. S-a constatat că după anul 1936, reclamanții nu mai dețin nici un act privind situația juridică a terenului și mai mult, nu au dovedit că terenul a fost preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau în baza Legii nr. 139/1940.
Soluția tribunalului a fost confirmată de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 2279 din 25 noiembrie 2004 prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți. S-a respins totodată și excepția autorității de lucru judecat invocată de intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice.
Instanța de apel a reținut, în esență, că întrucât nu s-au produs dovezile privind identificarea imobilului, al deținătorului cât și a regimului juridic al acestuia, probă care revenea reclamanților, prezumția simplă a judecătorului este aceea că autorii acestora nu au putut face dovada deținerii legale a imobilului la momentul la care se pretinde că au fost deposedați abuziv de către stat, moment care, de asemenea, nu a fost precizat. Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, s-a constatat că nu există tripla identitate prevăzută de art. 1201 C. civ. între litigiul soluționat prin sentința civilă nr. 352/F din 14 octombrie 2003 a Tribunalului Ialomița și prezentul litigiu.
împotriva deciziei pronunțată în apel au declarat recurs reclamanții, arătând că s-a făcut o gravă confuzie atunci când s-a refuzat aplicarea art. 26 din Legea nr. 10/2001, întrucât se găsesc chiar în ipoteza reglementată de acest text de lege. Au precizat că au administrat înscrisuri din care rezultă fără putință de tăgadă că autorul lor a dobândit terenul în anul 1925, identificarea terenului la nivelul acelui an, precum și dovada faptului că terenul s-a transmis prin succesiune. S-a susținut de către recurenții-reclamanți că faptul că imobilul este atestat în proprietatea autorilor reclamanților în anul 1942 coroborat cu acela la deținerii originalului titlului de proprietate nu poate conduce decât la concluzia că la momentul preluării, imobilul era deținut de autorii lor.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care unitatea deținătoare nu a fost identificată, persoana îndreptățită poate chema în judecată statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, în termen de 90 de zile de la data la care a expirat termenul prevăzut la alin. (1) al acestui articol, dacă nu a primit comunicarea din partea primăriei, sau de la data comunicării, solicitând restituirea în natură sau, după caz, măsuri reparatorii prin echivalent în formele prevăzute de lege.
Se reține deci că ipoteza reglementată prin textul de lege menționat este aceea a necunoașterii unității deținătoare a imobilului a cărui restituire se solicită. Or, recurenților-reclamanți nu li se pot aplica dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 atâta timp cât nu a fost identificat imobilul. Astfel, nu se poate verifica dacă terenul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001 dacă nu a fost identificat.
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, în natură, în condițiile legii, stabilindu-se, în baza alin. (2) al acestui articol, măsuri reparatorii prin echivalent în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă.
Semnificația juridică a normelor legale menționate nu poate fi alta decât aceea că identificarea imobilului este obligatorie în toate cazurile întemeiate pe Legea nr. 10/2001.
Pentru cele ce preced, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4561/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4525/2006. Civil → |
|---|
