ICCJ. Decizia nr. 4975/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a III a civilă, la 15 mai 2002, contestatorul L.M. a solicitat anularea dispoziției nr. 1756 emisă la 15 mai 2002 de Comisia pentru aplicarea Legii 10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului București și restituirea în natură a terenului situat în București, iar în măsura în care acest lucru nu este posibil, atribuirea unui teren cu o valoare echivalentă în aceeași zonă, precum și acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru construcția proprietatea sa, ce a fost situată pe acest teren și care a fost demolată.
în motivarea cererii, contestatorul a susținut că prin notificarea nr. 44/2001 a solicitat Primăriei Municipiului București acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în sector 1, preluat abuziv în baza Decretului nr. 223/1974.
Deși prin notificare a arătat că decizia de preluare a imobilului în proprietatea statului a fost declarată nulă prin sentința civilă nr. 9383/1994 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, în mod abuziv cererea sa de restituire formulată în temeiul Legii 10/2001 a fost respinsă.
Deoarece pe rolul aceleiași instanțe s-a înregistrat de contestator la 18 iunie 2002 , sub nr. 4593/2002 o cerere având același obiect (contestație împotriva deciziei nr. 1756/2002) s-a dispus la termenul de judecată din 21 octombrie 2002 conexarea dosarului nr. 4593/2002 al Tribunalului București, secția a III a civilă, la dosarul nr. 3846/2002 al aceleiași secții.
Prin sentința civilă nr. 1008 din 3 noiembrie 2003, Tribunalul București, secția a III a civilă, a admis contestația și a dispus restituirea în natură către contestator a terenului în suprafață de 135 mp, situat în B-dul I.M, nr. 9. S-a dispus, totodată, obligarea pârâților la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcțiile demolate, în valoare de 936.000.000 lei (echivalentul a 24.333 Euro) și la 17.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 552 din 27 ianuarie 1975 de notariatul sectorului 1 București și prin sentința civilă nr. 2317/1979 pronunțată de Judecătoria sectorului 8 București, contestatorul a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1 situat în București, împreună cu cota indiviză de 1 din terenul în suprafață totală de 160 mp.
Ulterior, prin decizia civilă nr. 478/1981, emisă de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974.
Prin sentința civilă 9388 din 4 octombrie 1994 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, dispoziția de trecere a imobilului în patrimoniul Statului a fost anulată, reținându-se cu autoritate de lucru judecat că imobilul a fost preluat abuziv.
Reținând că, în prezent, terenul este liber, prima instanță a apreciat ca nelegală dispoziția Primarului Municipiului București prin care s-a respins cererea contestatorului privind restituirea în natură a terenului și acordarea de despăgubiri în echivalent pentru construcția demolată.
împotriva sentinței menționate au declarat apel Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General.
Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția tardivității formulării contestației de către apelant, necompetența materială a Tribunalului București în soluționarea acțiunii având ca obiect revendicarea unui imobil trecut în patrimoniul statului, precum și nelegalitatea soluției pronunțate pe fondul cauzei, în raport de probatoriile existente la dosar.
Apelul formulat de Municipiul București nu a fost motivat, fiind analizat în funcție de apărările făcute de acest pârât la instanța de fond, în condițiile art. 292 alin. ultim C. proc. civ.
Curtea de Apel București, secția a III a civilă, prin decizia civilă nr. 1435A din 21 iunie 2004, a admis apelurile pârâților și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis contestația în parte și a respins cererea contestatorului privind restituirea în natură a terenului situat în București ca fiind neîntemeiată.
S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că obiectul cererii reclamantului îl reprezintă o contestație împotriva unei dispoziții emise în temeiul Legii 10/2001 și nu o acțiune în revendicare, astfel încât competența aparține, conform art. 24 pct. 8 din Legea 10/2001, Secției civile a tribunalului în a cărei circumscripție se află sediul unității deținătoare, respectiv Tribunalul București, excepția de necompetență materială invocată de Ministerul Finanțelor Publice fiind nefondată.
S-a reținut că, față de data comunicării dispoziției contestate către persoana îndreptățită, 16 mai 2002, contestația a fost înregistrată la 14 mai 2002, în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (7) din Legea 10/2001, excepția tardivității contestației fiind neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, s-a reținut că terenul în suprafață de 217,47 mp, pe care era situată construcția dobândită prin actul de vânzare-cumpărare nr. 552 din 27 ianuarie 1975, a trecut de drept în proprietatea statului în baza art. 30 alin. (2) din Legea 58/1974, astfel că anularea deciziei de trecere a imobilului în patrimoniul statului prin sentința civilă 9383/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București nu poate avea ca efect reintrarea acestui drept în patrimoniul contestatorului.
împotriva deciziei menționate au declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice la 28 iulie 2004 și contestatorul L.M. la 27 iulie 2004.
Prin motivele sale de recurs, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a criticat decizia menționată pentru depășirea atribuțiilor puterii judecătorești (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.), în condițiile în care s-au încălcat dispozițiile art. 36 din Legea 10/2001 și greșit s-au acordat reclamantului despăgubiri în echivalent bănesc, lipsindu-se de eficiență normele cuprinse în capitolul 5 din Legea 10/2001.
Prin cea de a doua critică întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentul pârât a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, întrucât instituția care putea face evaluarea imobilului și era competentă să emită o dispoziție de restituire în echivalent bănesc era Prefectura .
Totodată s-a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., susținându-se că instanța a omis a se pronunța asupra excepției inadmisibilității acțiunii, excepție invocată în primă instanță, având în vedere că anterior sesizării, reclamantul nu a îndeplinit procedura prealabilă obligatorie.
Prin recursul său, reclamantul a criticat decizia instanței de apel pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9, arătând că, în condițiile în care imobilul a fost preluat fără titlu, nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 36 alin. (3) din Legea 18/1991 și ale art. 10 din Legea 10/2001.
Cea de a doua critică a vizat greșita admitere a apelului declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, apel ce se impunea a fi respins ca nemotivat.
Recursul declarat de reclamant este nefondat.
Așa cum corect a reținut instanța de apel, terenul în litigiu, în suprafață de 217, 47 mp a trecut de drept în proprietatea statului în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, iar prin decizia nr. 585 din 19 iulie 1975 Comitetul Executiv al Consiliului Popular al sectorului 8 l-a atribuit în folosința recurentului contestator pe toată durata existenței construcției.
Prin sentința civilă nr. 2317 din 19 iulie 1979, Judecătoria sectorului 8 București a consfințit tranzacția intervenită între contestator și numitul G.V., prin care se punea capăt stării de indiviziune a acestora asupra construcției dobândite prin actul de vânzare-cumpărare nr. 552 din 27 ianuarie 1975. în cuprinsul tranzacției s-a menționat expres că terenul este proprietatea statului conform dispozițiilor art. 31 alin. (2) din Legea 58/1974.
Ulterior, ca efect al aplicării dispozițiilor Decretului 223/1974 construcția a trecut în proprietatea statului și a fost apoi demolată.
Anularea deciziei de trecere a construcției în proprietatea statului prin sentința civilă nr. 9383/1994 a Judecătoriei sectorului 1 București, are ca efect repunerea părților în situația anterioară emiterii acestei decizii (în ce privește construcția) și nu și revenirea în patrimoniul contestatorului a dreptului de proprietate asupra terenului, atâta timp cât acest drept nu a existat anterior preluării prin Decretul 223/1974 a construcțiilor.
Așa cum arată și recurentul prin criticile sale, regimul juridic al terenului este cel prevăzut de art. 36 din Legea nr. 18/1991, astfel cum a fost modificat prin Legea 169/1997 și, ca atare, s-a apreciat corect că acesta nu poate beneficia de dispozițiile Legii 10/2001.
Critica formulată prin cel de al doilea motiv de recurs al contestatorului este, de asemenea, nefondată întrucât, în cazul în care apelul nu se motivează în termenul legal, potrivit dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel este obligată a se pronunța, în fond, pe baza mijloacelor de apărare și dovezilor prezentate la prima instanță, neputând fi respins ca nemotivat.
în consecință s-a respins recursul contestatorului ca nefondat.
Recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice a fost apreciat ca fondat, cu referire la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive.
Prin cererea introductivă, contestatorul a solicitat acordarea de despăgubiri în echivalent bănesc, înaintând notificarea la Primăria Municipiului București.
Deși notificarea ar fi trebuit transmisă Prefecturii spre competentă soluționare, Primăria a răspuns contestatorului că nu este persoană îndreptățită conform dispozițiilor Legii 10/2001.
Ca atare, nu s-a probat legitimitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, în sensul că, în speță, nu se realizează identitatea cerută de lege între cel care stă în judecată în calitate de pârât și cel care poate fi obligat la restituirea în natură sau prin echivalent.
Singura ipoteză în care recurentul Ministerul Finanțelor Publice putea sta în nume propriu în judecată ar fi fost cea reglementată de dispozițiile art. 31 alin. (4) din Legea 10/2001, care nu este aplicabilă în cauză, deoarece contestatorul nu a formulat nici o opțiune pentru titluri de valoare nominală ca modalitate de despăgubire în echivalent.
De asemenea, Ministerul Finanțelor Publice mai putea fi chemat în judecată, ca pârât, dacă s-ar fi aplicat dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001, situație ce nu se regăsește în speță, cele două ipoteze menționate nefiind aplicabile cauzei, astfel că recurentul pârât nu are calitate procesuală pasivă, excepția invocată fiind întemeiată.
Pe cale de consecință, nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de recurentul pârât.
Ca atare, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., s-a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a fost modificată în parte decizia recurată în sensul că s-a respins contestația formulată de L.M. în contradictoriu cu acest pârât.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5068/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4914/2006. Civil → |
|---|
