ICCJ. Decizia nr. 5106/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr. 3492 din 9 mai 2001, reclamanta SC A.S. SA Agigea a chemat în judecată pe pârâții SC V.I. SRL București, SC V. SRL București și SC V.M. SRL București, solicitând decăderea acestora din drepturile conferite de mărcile nr. 26195 din 9 martie 1994, nr. 26.196 din 9 martie 1994 și respectiv nr. 26.494 din 15 iunie 1994 pentru produsele și serviciile pentru care acestea au fost înregistrate, cu motivarea că ele nu au făcut obiectul unei folosiri efective într-o perioadă neîntreruptă de cinci ani.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că deține marcă înregistrată V.M. pentru produsele pe care le fabrică, le transportă și le comercializează, astfel că este justificată cererea sa față de pârâtele care dețin o marcă similară înregistrată, dar pe care nu au folosit-o timp de 5 ani de la înregistrare cu privire la clasele de produse sau servicii menționate în acțiune.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 45 și urm. din Legea nr. 84/1998.
La data de 22 iunie 2001, pârâta SC V.I. SRL și succesoarea sa în drepturi, prin cesiune SC V.U. SRL au formulat o cerere reconvențională prin care au solicitat obligarea reclamantei-pârâtă reconvențională să înceteze folosirea mărcii V.M., plata sumei de 10 miliarde lei daune morale și materiale și cheltuieli de judecată.
Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 84/1998 și a fost motivată pe faptul că reclamanta reconvențională deține un drept exclusiv de proprietate industrială pe teritoriul României cu privire la marca V.M. , fiind justificată cererea sa de a cere instanței să interzică terților folosirea unui semn identic sau asemănător cu marca înregistrată, conform art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.
Prin sentința nr. 294 din 28 februarie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a respins acțiunea față de S.C. V. S.R.L. și față de SC V.I. SRL ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, s-a respins acțiunea față de SC V.U. SRL ca prematură și s-a anulat acțiunea față de SC V.M. S.R.L. pentru lipsa capacității de folosință a acestei pârâte.
Cererea reconvențională a fost disjunsă și înregistrată sub nr. 2158/2002, fixându-se termen pentru soluționarea separată la data de 28 martie 2002.
Procedând la judecarea cererii reconvenționale, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a pronunțat sentința nr. 163 din 19 februarie 2004, prin care a respins-o ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, pretențiile reclamantei reconvenționale privind folosirea fără drept de către pârâta reconvențională a mărcii al cărei titular exclusiv se pretinde a fi apar ca nefondate atât față de faptul că ea este titulară asupra mărcii V.M C., conform certificatului de înregistrare nr. 26494, cât și față de împrejurarea că folosința mărcii V.M. de către pârâta reconvențională este legală, conform certificatului de înregistrare nr. 40537 din 12 ianuarie 2000.
Asemănarea între cele două mărci a fost examinată de O.S.I.M., în cadrul unei proceduri speciale declanșate de reclamanta reconvențională prin formularea unei opoziții la înregistrare, opoziție soluționată prin hotărârea nr. 54/2002 a Comisiei de Reexaminare Mărci din cadrul O.S.I.M., constatându-se că aceste două mărci nu sunt identice și ele nu pot produce confuzie în rândul consumatorilor.
Prin urmare, folosirea de către pârâta reconvențională a mărcii V.M. se face în acord cu dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, astfel că nu se poate reține susținerea reclamantei reconvenționale că utilizarea acestei mărci se face în mod abuziv, cauzându-i daune morale sau materiale.
Sub aspectul identității între titularul mărcii înscris în certificatul de înregistrare nr. 40537/2000, respectiv SC A.S. SRL și pârâta reconvențională din prezenta cauză, instanța a stabilit că s-au depus dovezi în acest sens constând în certificatul de înscriere mențiuni nr. 30438 din 4 noiembrie 2002 eliberat de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Constanța, încheierea nr. 17736 din 6 noiembrie 2002 și adresa nr. 15023/2002 care atestă schimbarea formei de organizare din societate cu răspundere limitată în societate pe acțiuni.
Apelul declarat împotriva acestei sentințe de reclamanta reconvențională a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 704/A din 23 iunie 2004 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și litigii de muncă.
S-a reținut că, din nici unul dintre considerentele sentinței apelate nu rezultă că instanța de fond ar fi interpretat actul dedus judecății ca fiind o cale de atac împotriva hotărârii nr. 54/2002 a O.S.I.M. Cât despre faptul că instanța fondului ar fi omis să conjuge cererea reconvențională cu acțiunea principală, ultima respinsă printr-o hotărârea separată irevocabilă, instanța de apel a reținut că nu i se poate imputa faptul că s-a preocupat numai de soluționarea cererii cu care era efectiv învestită.
Se mai reține că, atâta vreme cât intimata este titulara drepturilor exclusive asupra mărcii individuale figurative V.M. ea este îndreptățită să utilizeze în activitatea sa comercială această marcă pentru clasele de produse și servicii cu privire la care a obținut protecție pe teritoriul României. De asemenea, instanța a reținut că, nu se poate considera că reclamanta reconvențională ar fi prejudiciată în vreun fel prin faptul că pârâta reconvențională folosește în activitatea ei marca pentru care beneficiază de protecție deoarece marca pe care i-o opune, respectiv V.M C. se referă la alte clase de produse și servicii și, oricum este diferită.
împotriva acestei decizii a declarat recurs SC V.U. SRL prin administrator judiciar SC C. 99 S.R.L. București, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.
în susținerea acestor motive de recurs se arată, în esență, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 3 lit. c), art. 6 lit. a) și e) și respectiv ale art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice.
Recurenta reiterează motivele de apel, criticând respingerea lor.
Astfel, critică lipsa de rol activ a instanței în examinarea neunitară a cauzei, respectiv examinarea neconjugată a cererii reconvenționale cu cererea principală, fapt care ar fi condus la constatarea recunoașterii de către intimată a paternității mărcii în persoana recurentei.
Se susține că instanța nu a examinat data la care marca recurentei a fost înregistrată la O.S.I.M. și nici clasa de produse, care a fost identică cu cea înregistrată de intimată.
De asemenea se impută faptul că nu a fost examinată chestiunea esențială în cauză, respectiv modul în care consumatorul obișnuit poate face distincție între cele două mărci inscripționate pe produs sau dacă cele două mărci sunt de natură să creeze confuzie în rândul consumatorilor.
Reluând un alt motiv de apel, recurenta critică respingerea cererii cu privire la daune, invocând probatoriul administrat în acest sens și ignorat de instanța de apel.
în final, recurenta susține că nu există identitate între titulara mărcii rezultată din actele de înregistrare și societatea intimată în cauză, precum și faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor dovezi administrate, respectiv înscrisuri care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Recurenta a solicitat modificarea în tot a deciziei instanței de apel în sensul admiterii cererii reconvenționale, cu cheltuieli de judecată în toate instanțele.
La data de 7 octombrie 2005 s-a depus de către recurentă o petiție prin care a invocat un motiv suplimentar de recurs, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., respectiv necompetența materială a Tribunalului București, secția a III-a civilă, de a soluționa litigiul în raport de natura comercială a cauzei.
Intimata-pârâtă reconvențională a depus la dosar o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
Recursul este nefondat.
Referitor la prima critică din recurs în sensul examinării neunitare a cauzei, respectiv fără conjugarea cererii reconvenționale cu cererea principală, rezolvarea dată de instanța de apel este corectă. Strict formal, instanța de fond și cea de apel nu aveau obligația să examineze cererea reconvențională corelat cu cea principală. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar fi realizat o astfel de examinare, ea nu era relevantă în sensul pretins de reclamantă. Cererea principală s-a respins irevocabil prin sentința nr. 294/2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, ca prematură, pe considerentul că Legea nr. 84/1998 a intrat în vigoare abia la data de 23 iulie 1998, când începea să curgă termenul de 5 ani prevăzut de art. 45, text pe care s-a întemeiat cererea principală care avea ca obiect decăderea recurentei din drepturile de marcă prin nefolosire timp de 5 ani. Prematuritatea acestei cereri nu are nici o relevanță juridică în raport cu cererea reconvențională prin care se tinde la obligarea intimatei de a înceta folosirea mărcii în discuție.
De asemenea este corectă aprecierea instanței de apel în sensul că instanța fondului a calificat corect obiectul litigiului și s-a pronunțat în cadrul procesual cu care a fost învestită.
Celelalte critici ample din recurs privind faptul că instanțele nu au examinat înscrisurile depuse de recurentă, precum și celelalte probe administrate de aceasta în susținerea cererii reconvenționale, ignorând faptul că recurenta este titulara mărcii de la o dată anterioară celei la care intimata și-a înregistrat-o pe a ei, pentru clase de produse identice, precum și faptul că s-au încălcat prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 sunt de asemenea nefondate.
Instanțele au reținut în mod corect, chiar dacă au accentuat forța probantă a hotărârii nr. 54 din 29 ianuarie 2002 a O.S.I.M., Comisia de Reexaminare Mărci, că mărcile ale căror titulare sunt fiecare dintre cele două părți, deși au elemente de asemănare, acestea nu sunt de natură să producă pentru consumatori o confuzie a lor.
Nu este lipsit de importanță faptul că hotărârea menționată s-a pronunțat într-o procedură specială de contestare a cererii de înregistrare a mărcii de către intimată, respectiv în rezolvarea contestațiilor ambelor părți la o decizie de admitere parțială a opoziției recurentei la înregistrarea mărcii intimatei, stabilindu-se cu autoritate de lucru judecat că riscul de asociere între titularii celor două mărci nu există.
Astfel, sub aspect vizual, cele două mărci sunt diferite deoarece V.M. cu element figurativ nr. 40537 are o scriere în semicerc și ca element o corabie care plutește pe mare, față de marca opusă de recurentă, respectiv V.M C. nr. 26494 cu element figurativ, care prin partea verbală sugerează un club sau discotecă.
Riscul de confuzie nu există pentru că intimata are propriile sale rețele de distribuție, iar recurenta are magazine și discoteci proprii.
împrejurarea că intimata a comercializat produse cu marca a cărei titulară este, la o valoare stabilită parțial prin expertiza efectuată în cauză nu poate fi interpretată în sensul că aceasta s-a produs numai datorită confuziei cu produsele pentru care este titulară de marcă recurenta.
Simpla asemănare verbală dintre cele două mărci nu justifică admiterea cererii recurentei.
Faptul că marca recurentei a fost înregistrată anterior, precum și notorietatea ei nu sunt elemente suficiente pentru a face aplicabile prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998. în cauză nu s-a dovedit că asemănarea verbală a produs confuzie între consumatori și, prin aceasta, daune materiale și de imagine recurentei.
Notorietatea unei mărci, chiar anterioară nu poate justifica interdicția înregistrării unei mărci similare și, cu atât mai puțin, utilizarea ei pentru produse sau servicii diferite. Este evident că marca V.M.C. înregistrată cu certificatul nr. 26494/1994 vizează clasele de produse și servicii 29, 30, 31, 32, 41 și 42, în timp ce marca V.M. a intimatei, înregistrată cu certificatul nr. 40537/2000 privește clasele de produse și servicii 33, 35 și 39, neexistând identitatea pretinsă de recurentă.
Celelalte condiții prevăzute de art. 3 lit. c) și de art. 6 lit. a) și e) din Legea nr. 84/1998 au fost examinate cu ocazia înregistrării și contestării înregistrării mărcii intimatei, conform celor arătate.
împrejurarea că instanțele nu au admis cererea reconvențională nu justifică critica recurentei privind neexaminarea tuturor probelor administrate de aceasta, ci dimpotrivă, pentru a ajunge la soluțiile pronunțate a fost necesară examinarea și evaluarea acestora. Este adevărat că înscrisurile depuse de recurentă nu au fost menționate expres în considerentele hotărârilor, dar aceasta nu echivalează cu omisiunea examinării lor care, în opinia recurentei, ar fi trebuit să conducă numai la soluția admiterii cererii sale. Instanțele au argumentat temeinic soluțiile pe care le-au pronunțat.
Nefondată este și critica în sensul că titulara mărcii este SC A. SRL și nu SC A.S. SA. Societatea a avut inițial denumirea și forma de organizare ce apare în certificatul de înregistrare dar, ulterior au fost operate modificările pe care le-a suferit în denumire și formă de organizare, inclusiv la O.S.I.M. care a emis decizia din 10 iulie 2002, modificarea fiind publicată în BOPI, secțiunea mărci nr. 7 /2002. De altfel, chestiunea a fost menționată în sentința instanței de fond, iar recurenta nu a invocat-o în apel, astfel că nu o poate invoca în recurs.
în ce privește necompetența materială a secțiilor civile ale Tribunalului București, și, respectiv, a Curții de Apel București de a judeca litigiul, care are o natură comercială, critica este nefondată.
Este adevărat că părțile în cauză sunt societăți comerciale, iar marca este un element al fondului de comerț, ceea ce face operantă prezumția de comercialitate recunoscută de art. 4 C. civ.
Dar la acest moment, având în vedere că prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară s-au creat în cadrul înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 19 alin. (2), precum și în cadrul Curții de Apel București, conform art. 35 alin. (2), secții civile cu competență în materia proprietății intelectuale, ceea ce este posibil și în cadrul Tribunalului București și cum dreptul de marcă este un drept de proprietate intelectuală, solicitarea recurentei de a trimite cauza spre soluționare secțiilor comerciale ale instanțelor inferioare ierarhic apare ca lipsită de fundament.
în acest context se va respinge și excepția necompetenței materiale invocate în cauză.
Pentru toate considerentele ce preced, recursul reclamantei reconvenționale a fost respins ca nefondat [art. 312 alin. (1) C. proc. civ.].
| ← ICCJ. Decizia nr. 5116/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5069/2006. Civil → |
|---|
