ICCJ. Decizia nr. 5509/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin dispoziția nr. 3544 din 21 octombrie 2003, primarul Municipiului Cluj-Napoca a respins notificarea prin care J.M.I. a solicitat în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii în echivalent, pentru imobilul din Cluj Napoca cu motivarea că petenta nu face dovada calității de moștenitoare a fostei proprietare tabulare a imobilului.
La 12 noiembrie 2003, persoana îndreptățită a contestat această dispoziție, solicitând instanței în contradictoriu cu Primarul Municipiului Cluj Napoca, să oblige pârâtul de a-i restitui în natură părțile din imobil în legătură cu care s-a formulat notificarea, care nu au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, arătând că este unica moștenitoare a autoarei B.L., fosta proprietară tabulară, de la care imobilul a fost preluat abuziv, urmare naționalizării prin Decretul nr. 92/1950.
Investit cu soluționarea litigiului, Tribunalul Cluj Napoca secția civilă, prin sentința nr. 2179/A din 2 noiembrie 2004 a admis "plângerea" și anulând dispoziția atacată a dispus restituirea în natură a apartamentelor 2 și 6 din imobilul situat în Cluj-Napoca.
A dispus totodată întabularea în C.F. a dreptului de proprietate al reclamantei și a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de către intervenienta SC E.I. SRL
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că imobilul a fost preluat abuziv de stat prin Decretul nr. 92/1950, act normativ profund neconstituțional, în raport cu dispozițiile Constituției din 1952, care garanta dreptul de proprietate dobândit în mod legal fiind încălcate convențiile internaționale la care România era parte.
Instanța a mai reținut că, după intrarea în patrimoniul statului, imobilul a fost împărțit pe apartamente, o parte din acestea fiind vândute foștilor chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995, rămânând libere doar apartamentele 2 și 6 din imobil, care pot fi restituite în natură către moștenitoarea fostei proprietare tabulare.
Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis în parte apelurile declarate de pârâtul Municipiul Cluj Napoca și intervenienta SC E.I. SRL și a schimbat sentința în sensul că a admis în parte plângerea reclamantei și a stabilit dreptul acesteia la măsuri reparatorii cu privire la imobilul situat în Cluj Napoca, în limitele cotei de 1 părți, prin restituirea în natură cu privire la apartamentele libere, cu nr. 2 și 6 din imobil, în aceste limite și prin echivalent, pentru apartamentele ce nu pot fi restituite în natură.
A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate .
Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că L.B., născută E., nu avea calitatea de proprietar exclusiv în cartea funciară, la dobândind cu titlu de cumpărare, exclusiv cotele de proprietate care însumează 1 din întregul imobil.
Prin urmare, se mai arată, restituirea era obligatoriu a se face în limita cotei ideale moștenită de reclamantă, reținându-se că ceilalți coproprietari nu au cerut restituirea în baza Legii nr. 10/2001, urmând ca ulterior reclamanta să solicite ieșirea din indiviziune cu Statul Român, pe calea dreptului comun.
Cum după naționalizare, imobilul a fost compartimentat, formându-se mai multe unități locative, ulterior o parte din acestea fiind vândute chiriașilor, în baza Legii nr. 112/1995 s-a reținut că sunt susceptibile de restituire în natură, doar apartamentele cu nr. 2 și 6 din imobil.
în cauză, a declarat recurs în termen legal, Primarul Municipiului Cluj Napoca care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ. susține în esență că în mod greșit s-a anulat dispoziția și s-a reținut calitatea reclamantei de persoană îndreptățită în condițiile în care aceasta nu a depus în termen legal actele doveditoare iar probele administrate sunt neconcludente. Astfel, expertiza efectuată în cauză, nu o identifică pe defuncta B.L. ca fiind autoarea testamentului iar martorul audiat relevă fapte petrecute cu circa 50 ani în urmă.
Se concluzionează că instanța era ținută să soluționeze acțiunea prin prisma actelor depuse până la termenul limită prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, fără a putea deroga de la aceste prevederi imperative.
Recursul se privește ca nefondat.
Potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (1) și art. 22 din Legea nr. 10/2001 redactarea anterioară, persoana îndreptățită va notifica în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii, persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.
Actele doveditoare ale dreptului de proprietate precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, vor fi depuse ca anexe la notificare, o dată cu acesta sau în termen de cel mult 25 luni de la data intrării în vigoare a legii.
Ulterior, prin acte normative succesive, termenul pentru depunerea actelor doveditoare a fost prelungit până la 1 iulie 2003 și respectiv până la data soluționării, notificării conform dispozițiilor art. 23 din lege, în redactarea ulterioară republicării.
în dezvoltarea motivelor de recurs se susține caracterul de decădere al termenului prevăzut de lege pentru depunerea actelor doveditoare, susținându-se că instanța era ținută să soluționeze acțiunea, doar prin prisma actelor depuse până la termenul limită, stipulat de legiuitor.
Aceste susțineri sunt contrazise însă de interpretarea sistemică a dispozițiilor din lege, ce reglementează etapele procedurii administrative, termenele în care pot fi parcurse aceste etape, cât și sancțiunile prevăzute de legiuitor, în cazul nerespectării acestor termene.
Astfel, din succesiunea acestor texte (art. 21,art. 22 și art. 23 din lege, în redactarea anterioară republicării; art. 22,art. 23, și art. 25, în redactarea în vigoare) rezultă că numai termenul pentru depunerea notificării, cu cererea pentru stabilirea măsurilor reparatorii, este un termen de decădere ce atrage [potrivit dispoziției art. 22 alin. (5)] pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Ca atare, în mod corect au apreciat instanțele asupra caracterului de recomandare al termenului pentru depunerea actelor doveditoare, natura lui rezultând din nevoia soluționării cu celeritate a unor astfel de cereri și nu din necesitatea limitării ori împiedicării formulării acestora.
Totodată, împrejurarea că expertiza criminalistică dispusă în cauză, a fost efectuată în absența unui material de comparație emanând de la testatoare, nu este de natură să înlăture forța probantă a înscrisului sub semnătură privată denumit "testament", atâta vreme cât expertul a concluzionat că actul a fost scris, semnat și datat de una și aceeași persoană iar martorul audiat, B.L., a confirmat că a asistat-o pe defuncta L.B., autoarea reclamantei, în momentul redactării și semnării testamentului olograf, la 14 august 1955.
Ca atare, neexistând elemente concrete, de natură a pune sub semnul îndoielii veridicitatea acestor probe, în mod corect au statuat instanțele, asupra împrejurării că reclamanta, în calitatea de unic moștenitor al fostului proprietar tabular, este îndreptățită la măsurile reparatorii stabilite prin dispozițiile art. 9 și urm. din lege.
Așa fiind, recursul a fost respins, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5503/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5461/2006. Civil → |
|---|
