ICCJ. Decizia nr. 5583/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5583
Dosar nr. 3798/44/2006
Şedinţa publică din 9 iulie 2007
Asupra recursului de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată la 30 noiembrie 2002 reclamantul D.N.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Galaţi, solicitând a se stabili cuantumul despăgubirilor băneşti ce urmează a-i fi atribuite ca măsură reparatorie pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat prin naţionalizare în anul 1948 şi care ulterior au fost demolate, invocând incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 124 din 14 martie 2003 Tribunalul Galaţi, secţia civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârât precum şi cererea dedusă judecăţii ca prematur formulată.
În motivarea sentinţei tribunalul a reţinut că potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul imobilelor preluate abuziv de stat şi apoi demolate, imobile care au avut altă destinaţie decât aceea de locuinţă; măsurile reparatorii se acordă până la concurenţa valorii stabilită conform art. 10 alin. (6) din lege, numai în echivalent, adică sub forma unor titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare ori sub formă de acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital ori prin compensare cu alte bunuri sau servicii operate în echivalent oferite de deţinătorul bunului cu acordul persoanei îndreptăţite.
Ca atare, instanţa a reţinut că solicitarea reclamantului de a i se oferi despăgubiri băneşti nu poate fi primită.
Prin Decizia civilă nr. 129/A din 24 septembrie 2003 Curtea de Apel Galaţi a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant reţinând, prin substituirea motivării, că acţiunea dedusă judecăţii a fost prematur formulată atâta timp cât reclamantului nu i-a fost emisă o dispoziţie cu privire la notificarea adresată Prefecturii judeţului Galaţi prin care a pretins acordarea unei despăgubiri în sumă de 400 milioane lei pentru imobilul în litigiu, moară ţărănească situat în satul Narteşti.
Prin Decizia civilă nr. 5284 din 16 iunie 2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamant, a casat Decizia civilă nr. 129/A/2003 şi a trimis cauza spre rejudecare la aceiaşi instanţă.
În motivarea hotărârii, instanţa de recurs a reţinut că reclamantul a investit instanţele cu o acţiune având un obiect şi o cauză precis determinate, anume obligarea Statului Român la plata unei despăgubiri băneşti, întemeiată pe dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 caz în care instanţa de apel avea a se pronunţa cu privire la fondul cererii, fără a schimba obiectul acesteia, urmând a cerceta dacă a fost formulată notificare în condiţiile art. 26 alin. (1) din lege, dacă notificarea a primit răspuns, respectiv dacă acţiunea a fost dedusă în condiţiile şi termenele stipulate de art. 26 alin. (3) din lege.
În rejudecare, în faţa instanţei de apel, reclamantul şi-a completat cererea dedusă judecăţii solicitând obligarea pârâtului şi la plata sumei de 150.000 RON, despăgubiri morale motivat de faptul că „autorităţi reprezentând Statul Român, în cursul desfăşurării procesului" au formulat mai multe susţineri „obstrucţionând în acest fel măsurile reparatorii prevăzute de lege" şi anume, pârâtul s-a apărat prin întâmpinare susţinând că pentru imobilul în litigiu nu se pot acorda despăgubiri băneşti şi că nu ar avea calitate procesuală pasivă în speţa dedusă judecăţii iar instanţele judecătoreşti, la rândul lor, au reţinut în mod greşit în primul ciclu procesual că ar fi dată excepţia prematurităţii cererii şi au schimbat nepermis natura actului juridic dedus judecăţii.
Această cerere nu a fost motivată în drept de către reclamant.
Prin Decizia civilă nr. 11/A din 20 ianuarie 2006 Curtea de Apel Galaţi, reinvestită cu judecata cauzei a admis apelul declarat de reclamant, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare tribunalului.
În motivarea hotărârii s-a reţinut că prima instanţă a soluţionat în mod eronat cauza prin prisma dispoziţiilor art. 21-23 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001 atâta timp cât reclamantul a dovedit că a formulat notificare la data de 30 octombrie 2001, notificare care a fost transmisă Prefecturii Galaţi.
Apreciind că neemiterea unei dispoziţii cu privire la această notificare echivalează cu un refuz de a răspunde, instanţa de apel a apreciat că se impune reluarea judecăţii din primă instanţă, acţiunea dedusă judecăţii neputând fi respinsă ca prematur formulată.
Prin sentinţa civilă nr. 694 din 31 mai 2006 Tribunalul Galaţi a admis în parte acţiunea şi a constatat că reclamantul D.I. are dreptul la despăgubiri calculate conform Legii nr.247/2005 titlul VII pentru imobilul situat în judeţul Galaţi, comuna Gohor, sat Narteşti, compus din teren în suprafaţă de 5600 mp şi construcţii.
Prin aceiaşi sentinţă tribunalul a respins cererea de obligare a pârâtului la plata unor daune morale ca neîntemeiată.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că imobilul în litigiu, moară mixtă şi suprafaţa de 5600 mp teren aferent, au fost preluate în mod nelegal, prin naţionalizare în anul 1949, de către stat, caz în care reclamantul este îndreptăţit în baza art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 10/2001 să primească măsuri reparatorii.
Referitor la cuantumul măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu, imobil evaluat prin raportul de expertiză întocmit de inginer T.C., instanţa a apreciat că în raport de dispoziţiile titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu mai este competentă să îl stabilească, o asemenea competenţă revenind Comisiei Centrale prevăzută de acest act normativ căreia urmează a-i fi înaintată cererea reclamantului.
Întrucât moara a fost demolată, iar pe teren sunt edificate locuinţe proprietate particulară, tribunalul a apreciat că statul trebuie să suporte aceste despăgubiri.
Totodată, tribunalul a reţinut că în lipsa unor dovezi din care să rezulte că reclamantului i-ar fi fost afectate drepturile sale personal nepatrimoniale ocrotite prin constituţie nu poate fi primită cererea sa de obligare a pârâtului la plata unor despăgubiri morale.
Prin Decizia civilă nr. 390 A din 17 noiembrie 2006 Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantul D.I. şi continuat de moştenitorii D.A., D.I., D.N. şi D.A.Ş. precum şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că nu poate fi primită critica reclamantului privind greşita respingere a cererii pentru acordarea de daune morale întrucât în lipsa unor dovezi privind atingerea adusă de către pârât unor drepturi personale nepatrimoniale ale reclamantului nu se justifică acordarea unei astfel de despăgubiri. Instanţa a omis să răspundă criticii formulate de reclamanţi privind refuzul primei instanţe de a stabili cuantumul măsurilor reparatorii.
Referitor la apelul declarat de pârât, instanţa reţine că în raport de recomandările făcute instanţei de trimitere din Decizia de casare nu se mai impunea ca instanţa să se pronunţe expres cu privire la excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive de altminteri, în cauză dovedindu-se că în urma demersurilor efectuate de către reclamant nu s-a putut stabili fostul deţinător al imobilului preluat de stat, situaţie în care în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 28 alin. (3) din lege.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii invocând incidenţa art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamanţii invocă că autorităţile investite cu soluţionarea notificării nu au efectuat o analiză eficientă şi amănunţită cu privire la cererea lor cu consecinţa neacordării unor despăgubiri băneşti şi a unor daune morale, fapt care echivalează şi cu o încălcare a prevederilor art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O.
Totodată, recurenţii susţin că nerespectarea de către autorităţi a prevederilor Legii nr. 10/2001, obstrucţionarea consecventă a cererii lor şi, în general, atitudinea părtinitoare adoptată de acestea, aspecte care au condus la decesul autorului lor sunt de natură să justifice cererea de acordare a daunelor morale.
Susţin recurenţii şi faptul că noţiunea de proces echitabil impune ca o jurisdicţie internă să examineze efectiv problemele esenţiale ce sunt supuse aprecierii şi să îşi motiveze hotărârea complet şi nu în mod sumar astfel cum s-a procedat în cauză.
Reclamanţii invocă în justificarea criticilor formulate prin recurs mai multe decizii de speţă ale Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente:
În drept, privarea de proprietate a unei persoane dă dreptul acesteia să solicite acordarea unei despăgubiri reale şi efective pentru prejudiciul suferit.
În materia imobilelor preluate în mod abuziv de statul comunist, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, legiuitorul intern a stabilit procedura legală în cadrul căreia persoanele îndreptăţite pot fi cere măsuri reparatorii pentru prejudiciile suferite ca urmare a deposedării de către stat de astfel de imobile prin Legea nr. 10/2001.
Acest act normativ a suferit numeroase modificări în perioada sa de aplicare, inclusiv prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, act normativ de imediată aplicare.
Prin actul normativ mai sus arătat, respectiv prin Titlul VII, legiuitorul a reglementat distinct „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv", stabilind prin norme distincte sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 şi a altor acte normative de reparaţie.
Fără a comenta lipsa de coerenţă pe plan legislativ cu privire la procedura de stabilire a cuantumului despăgubirilor pe care persoanele îndreptăţite le pot primi, este de observat că nici prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi nici prin cele ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu s-au prevăzut norme prin care să se excludă din sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti operaţiunea tehnică de determinare în concret a valorii prejudiciului suferit de persoanele îndreptăţite, valoare până la concurenţa căreia să îi poată fi acordat titlul de despăgubire.
Dimpotrivă, dat fiind că în sfera de competenţă a instanţei civile se regăseşte obligaţia de a verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor impuse prin legea de reparaţie în scopul obţinerii despăgubirii, printre altele identificarea bunului de care proprietarul a fost deposedat şi verificarea existenţei posibilităţii de retrocedare în natură ori, în subsidiar, stabilirea dreptului acestuia la despăgubire, pe cale de interpretare logică, instanţa civilă este abilitată, atunci când găseşte întemeiată cererea persoanei pretins îndreptăţite la despăgubire să stabilească la solicitarea acesteia întinderea prejudiciului suferit şi cuantumul sumei de bani până la concurenţa căreia urmează să fie despăgubită de stat.
Aşa fiind, în mod greşit instanţele de fond au apreciat că nu sunt competente să stabilească valoarea prejudiciului suferit prin deposedarea de imobilul în litigiu de către stat, în mod abuziv, a autorului lor şi, pe cale de consecinţă, cuantumul sumei de bani până la concurenţa căreia reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească măsuri reparatorii.
Ca atare, în baza art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare în instanţa de apel pentru a stabili în concret valoarea până la concurenţa căreia reclamanta urmează să fie despăgubită.
În acest context al analizei este de menţionat şi faptul că atâta timp cât dreptul subiectiv pe care recurenţii îşi întemeiază cererea în despăgubire îşi are fundamentul direct şi imediat în preluarea abuzivă de către stat a imobilului în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, adică într-un anume raport juridic trecut în legătură cu care însă legiuitorul a înţeles reglementeze, prin derogare de la normele dreptului comun, un drept special de despăgubire, efectele viitoare ale acestui raport sunt cele imperativ stabilite de către legiuitor prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi, respectiv, prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005.
Ca atare, în măsura în care bunul nu poate fi retrocedat în natură, recurenţii au a urma, în scopul obţinerii titlului de despăgubire şi al plăţii efective, în formele prescrise de legiuitor, a despăgubirii la care sunt îndreptăţiţi, procedura prevăzută prin Titlul VII al legii mai sus arătate.
Cu alte cuvinte, această nouă lege este cea care determină imperativ regimul stabilirii şi plăţii, în mod definitiv şi în mod efectiv, a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada de referinţă şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi primită critica recurenţilor în sensul ca pârâtul să fie obligat, în mod direct, la plata unor despăgubiri băneşti în favoarea lor.
În acest context al analizei este de observat şi faptul că prin art. 33 din Legea nr. 247/2005 au fost abrogate în mod expres dispoziţiile capitolului V din Legea nr. 10/2001 prin care, redactarea iniţială a legii, se reglementa categoria de „Măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri băneşti".
Totodată, critica recurenţilor privind greşita respingere de către instanţele de fond a cererii de obligare a pârâtului la plata unor daune morale nu poate fi primită.
Referitor la această chestiune este de observat că nici prin cererea în despăgubire morală formulată şi nici prin critica formulată prin recurs, recurenţii nu invocă care sunt temeiurile de drept pe care aceştia îşi fundamentează o asemenea pretenţie.
Din cuprinsul cererii rezultă că autorul recurenţilor a susţinut că se impune angajarea răspunderii patrimoniale a statului în raport de apărările pe care Ie-a formulat prin reprezentanţii săi în cursul acestui proces precum şi pentru nelegalitatea soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti asupra cererii sale la judecata în fond, în primul ciclu procesual, reiterând parte din considerentele deciziei de casare.
Or, răspunderea patrimonială a statului poate fi angajată numai în cazurile şi în procedurile prevăzute anume prin diverse acte normative.
Susţinerile recurenţilor în sensul că statul ar datora despăgubiri în raport de conţinutul apărărilor pe care şi le formulează în cadrul unui proces în care este chemat în judecată în calitate de parte pârâtă nu poate fi primită.
Aceasta întrucât, pe de o parte, prin lege nu se reglementează o atare răspundere pentru apărările formulate de părţile implicate într-o procedură civilă în cadrul căreia acestea se găsesc pe poziţie de egalitate procesuală iar, pe de altă parte, apărările făcute de oricare dintre aceste părţi, inclusiv de stat, într-un astfel de proces pot fi combătute de partea adversă prin mijloacele procesuale prevăzute de lege, temeinicia susţinerilor formulate urmând a fi analizată de către instanţa investită cu soluţionarea litigiului.
Totodată, pentru controlul legalităţii soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti partea interesată are deschis exerciţiul căilor de atac în faţa instanţelor ierarhic superioare şi nu calea unei acţiuni în despăgubire morală formulată prin intermediul căilor de atac, în cadrul aceluiaşi proces, cum greşit apreciază recurenţii, cu menţiunea că, sub acest aspect, răspunderea patrimonială a statului poate fi angajată numai în caz de eroare judiciară şi în procedurile prevăzute de lege în acest scop.
În acest context al analizei, este de menţionat că nu poate fi primit, ca fiind suficient prin el însuşi pentru a obţine o despăgubire morală, evenimentul invocat pentru prima oară prin recurs, anume decesul autorului lor, adică a titularului iniţial al cererii în despăgubire morală, deces intervenit în cursul procedurii judiciare.
Pentru motivele de fapt şi de drept arătate, care în parte le substituie, iar în parte le completează pe cele reţinute de instanţele de fond, Înalta Curte va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor date în fond, efectele casării urmând a se produce numai referitor la omisiunea instanţelor de fond de a stabili valoarea până la concurenţa căreia recurenţii urmează să primească măsuri reparatorii prin echivalent.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii D.A., D.I., D.C.N. şi D.A.Ş. împotriva deciziei nr. 390/A din 7 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceiaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 iulie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 533/2006. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 5294/2006. Civil → |
|---|
