ICCJ. Decizia nr. 6399/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 727 din 21 mai 2002 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamantul O.G.V., în contradictoriu cu pârâtul și cu intervenienta în interesul pârâtului, M.N., cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a Decretului de expropriere nr. 141 din 5 aprilie 1965 emis de Consiliul de sat al R.S.R. cu privire la imobil, repunerea în situația anterioară și constatarea dobândirii de către reclamant prin accesiune a dreptului de proprietate asupra construcției edificate pe teren.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:
Terenul în litigiu, în suprafață de 497,31 mp a reprezentat proprietatea reclamantului, fiind dobândit de acesta prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 49668 din 9 noiembrie 1946 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat.
Reclamantul a inițiat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și, urmare a cererii formulate, s-a dispus restituirea în favoarea sa a unei suprafețe de 264,31 mp din întregul teren.
Nemulțumirea reclamantului față de modul cum i s-a soluționat cererea putea fi valorificată exclusiv în condițiile art. 24 din acest act normativ, și nu pe calea prezentei acțiuni.
Tribunalul a înlăturat susținerile reclamantului referitoare la caracterul special al Legii nr. 33/1994 față de Legea nr. 10/2001, act normativ care reglementează situația juridică a tuturor imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 1945-1989.
Prin decizia civilă nr. 468 din 19 noiembrie 2002 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de intervenienta M.N. și, totodată, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinței, obligându-l pe apelant la plata sumei de 7 000 000 lei cheltuieli de judecată către intervenientă.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele:
Nu există autoritate de lucru judecat în raport de decizia civilă nr. 229 din 9 decembrie 1998 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, deoarece nu există identitate de obiect și de cauză: în cererea soluționată prin decizia menționată anterior, reclamantul a solicitat restituirea în deplină proprietate și liniștită posesie a terenului în suprafață de 500 mp, deoarece a fost preluat de stat abuziv, fără dreaptă și prealabilă despăgubire.
în ceea ce privește prezentul litigiu, curtea de apel a reținut că, într-adevăr, Legea nr. 10/2001 reprezintă legea-cadru în materia restituirii tuturor bunurilor imobile preluate în mod abuziv de către stat în perioada 1945-1989.
Art. 8 din acest act normativ delimitează sfera de aplicare a acestei legi față de celelalte acte normative cu caracter reparator și precizează în ce cazuri Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă, printre acestea nefiind și cele în care imobilele au fost preluate de stat prin expropriere.
Art. 11 din Legea nr. 10/2001 se referă la toate cazurile de imobile expropriate, fără a se face distincție după cum terenul este sau nu viran, așa încât cum corect a reținut tribunalul, reclamantul avea singura posibilitate, prevăzută de legea specială de reparație, să formuleze contestație împotriva modului de soluționare a notificării.
împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul arată următoarele:
1. Restituirea unui imobil intrat fără titlu în proprietatea statului nu operează exclusiv în baza Legii nr. 10/2001, așa cum au reținut ambele instanțe, ci și în temeiul unor alte acte normative speciale, cum este în cazul de față Legea nr. 33/1994.
în opinia recurentului, art. 35 și art. 36 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile în speță, deoarece se solicită restituirea unui imobil expropriat fără să se fi respectat scopul pentru care s-a dispus exproprierea.
Recurentul mai invocă și decizia nr. VI din 6 septembrie 1999, dată in interesul legii de către Curtea Supremă de Justiție, conform căreia dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 se aplică și în cazul cererilor având ca obiect imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii.
în speță, imobilul reclamantului a fost expropriat în anul 1965, în scopul de a se construi pe teren un complex comercial, iar acest obiectiv nu s-a realizat în termenul de un an prevăzut de lege.
2. Pentru a se restitui reclamantului imobilul în litigiu, se impune cu necesitate să se constate nulitatea absolută a decretului de expropriere, precum și dobândirea de către reclamant a dreptului de proprietate prin accesiune asupra construcției, deoarece niciunul din aceste capete de cerere nu poate fi soluționat în cadrul procedurii administrative, de către primar sau de către conducerea unității deținătoare.
Art. 8 din Legea nr. 10/2001 nu conține o enumerare limitativă a cazurilor în care această lege nu se aplică.
Art. 11 din Legea nr. 10/2001 exclude de plano situația terenurilor fără construcții, expropriate înainte de 1989, întrucât se referă numai la terenurile cu construcții, indiferent dacă au fost sau nu demolate, parțial sau total, or terenul preluat de la reclamant era viran.
Recurentul solicită admiterea recursului, casarea deciziei, admiterea apelului, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se soluționa fondul pricinii.
Intimata-intervenientă a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Pe parcursul judecății a decedat intervenienta, în locul acesteia fiind introduse în cauză moștenitoarele M.D. și A.S.V.
La termenul din 30 iunie 2006, intervenientele au invocat perimarea cererii de recurs, cu motivarea că aceasta a rămas în nelucrare mai mult de un an din vina recurentului și că sunt întrunite cerințele art. 248 alin. (1) C. proc. civ.
Excepția nu poate fi primită deoarece, contrar celor susținute de interveniente, pricina nu a rămas în nelucrare.
Prin "rămânerea în nelucrare" se înțelege situația în care într-o pricină înregistrată pe rolul unei instanțe nu se efectuează niciun act de procedură.
Pentru ca această situație să conducă la perimarea cererii este necesar ca ea să dureze cel puțin un an și să fie imputabilă părților, care nu au stăruit în judecată.
în speță, așa cum chiar intervenientele arată, judecata recursului s-a amânat de mai multe ori, efectuându-se de fiecare dată diferite acte de procedură, fără a fi vreodată suspendată sau întreruptă, așa încât nu se poate pune problema perimării.
Totodată, intervenientele invocă excepția lipsei de interes a declarării recursului de către reclamant, pe care o deduc din atitudinea acestuia constând lipsa de diligență pentru soluționarea mai rapidă a litigiului.
Și această excepție este vădit nefondată, deoarece interesul promovării de către reclamant a căii de atac a recursului este dat de soluția pronunțată în defavoarea acestuia în apel și nu poate fi reapreciat după cum recurentul este sau nu preocupat de soluționarea mai rapidă a litigiului.
în ceea ce privește recursul, acesta este nefondat și va fi respins, pentru următoarele considerente:
în mod legal au stabilit instanțele că imobilului în litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 și că, după intrarea în vigoare a acestei legi, reclamantul era obligat să parcurgă etapele prevăzute de această lege specială de reparație pentru valorificarea dreptului pretins.
Art. 8 din Legea nr. 10/2001 exclude din câmpul de aplicare al acesteia terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și pe cele al căror regim juridic este reglementat de Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 169/1991, or terenul în litigiu nu intră în niciuna din aceste categorii și, cu atât mai puțin, construcția edificată pe acesta.
în câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2001 intră, conform art. 2, imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Textul de lege menționat se referă la anumite modalități și acte normative concrete prin care s-a efectuat preluarea, precum și la orice alte imobile preluate cu titlu valabil în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998, lit. h), sau fără titlu valabil, lit. g).
Art. 11 din aceeași lege reglementează expres situația imobilelor expropriate, făcându-se referire și la situația construcțiilor edificate pe acestea, precum și distincția după cum s-au edificat sau nu lucrările pentru care s-a dispus exproprierea.
în opinia recurentului, acest text se aplică doar imobilelor expropriate care la data exproprierii erau alcătuite din teren și construcție.
O asemenea interpretare nu ar putea conduce la concluzia că situația imobilului în litigiu nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, ci doar, eventual, la o soluționare diferită a cererii reclamantului decât cea prevăzută de lege pentru imobilele care se încadrează în dispozițiile art. 11.
Or, calea prin care reclamantul ar fi putut valorifica inclusiv această critică era aceea a contestației împotriva dispoziției sau deciziei unității deținătoare sesizată cu soluționarea notificării, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Această contestație și căile de atac ulterioare asigură controlul instanțelor de judecată asupra modului de soluționare a notificării, nefiind reală susținerea recurentului în sensul că s-ar lăsa la latitudinea primarului sau a conducerii unității deținătoare soluționarea unor cereri care țin de resortul justiției.
Având în vedere că Legea nr. 10/2001 este o lege de reparație specială, care reglementează situația tuturor imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu excepțiile prevăzute la art. 8, și că tocmai o preluare abuzivă invocă și reclamantul, nu se poate reține că în speță sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 33/1994 și ale deciziei în interesul legii nr. VI/1999, ambele anterioare intrării în vigoare a legii speciale de reparație.
Pentru aceste considerente, înalta Curte a menținut hotărârea instanței de apel, ca fiind legală și, în baza art. 312 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6295/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4774/2006. Civil → |
|---|
