ICCJ. Decizia nr. 6849/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea formulată la 7 octombrie 2003 și înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea sub nr. 3560/2003, reclamanta P.V. a solicitat obligarea pârâtului Primarul municipiului Tulcea la restituirea imobilului compus din casă și teren în suprafață de 449 mp situat în Tulcea, și anulare dispoziției nr. 1529/2003 prin care notificarea a fost respinsă.
Urmare a decesului reclamantei, acțiunea a fost continuată de succesorul acesteia, P.V.
Instanța, prin sentința civilă nr. 2197 din 4 noiembrie 2004, a respins cererea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat a fi restituit și nici a preluării abuzive de stat.
Actele depuse atestă doar cumpărarea de către autorul său a unui loc viran în str. S., fără identificarea vecinătăților, în anul 1921.
Pentru o parte din imobilul revendicat, prin sentința civilă nr. 3277 din 24 octombrie 1974 a Judecătoriei Tulcea, irevocabilă, s-a statuat că reclamanta este proprietara imobilului din str. S., compus din teren în suprafață de 348 mp și casă de locuit, iar cealaltă parte, teren în suprafață de 449 mp și corp de casă, este bun bulgăresc, imobil preluat în baza acordului încheiat cu Statul Bulgar.
Conform art. 5 din Legea nr. 10/2001, reclamantul nu este îndreptățit la restituire sau la alte măsuri reparatorii pentru imobilele care fac obiectul unor acorduri sau tratate internaționale. Eventualele măsuri reparatorii puteau fi obținute prin Legea nr. 9/1998, referitoare la acordul încheiat în 1940 pentru bunurile imobile din mediul urban cu Bulgaria.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 429/C din 30 martie 2005 pronunțată în dosarul nr. 154/C/2005.
Prin considerentele hotărârii se arată cele ce urmează:
Decretul nr. 513/1953 s-a adoptat ca urmare a încheierii tratatului cu Bulgaria la 7 septembrie 1940 la Craiova.
Autorul reclamantei este menționat ca fiind proprietar de bunuri urbane în România, iar pentru această categorie de bunuri la 3 decembrie 1953 s-a semnat Decretul nr. 513 pentru ratificarea schimbului de note din 14 august 1952 și 23 septembrie 1953 între Republica România și Republica Bulgaria referitor la rezolvarea bunurilor urbane din Dobrogea de Nord și de Sud decurgând din Tratatul de la Craiova încheiat în 1940.
După această dată decretul și-a produs efectele asupra autorului reclamantului întrucât el și o parte din familie au plecat în Republica Bulgaria, sens în care, în cererea formulată de P.M., rămasă în România, instanța judecătorească i-a atribuit în proprietate jumătate din suprafața de teren și a constatat dreptul de proprietate asupra construcției edificate de aceasta.
Față de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 reclamantul are posibilitatea acordării unor măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 9/1998, iar potrivit Legii nr. 97 din 14 aprilie 2004 are posibilitatea de a depune la comisiile județene ori comisia municipiului București, cerere însoțită de acte doveditoare, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii, respectiv până la 29 aprilie 2005.
împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul-apelant, întemeiat în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, ce a fost cumpărat în anul 1927 de bunicul său H.C.
Terenul a fost ipotecat, iar mama recurentului a răscumpărat imobilul, devenind proprietara sa exclusivă.
Susținerea că bunul aparține statului bulgar este neîntemeiată, deoarece în dreptul numelui bunicului său nu se face mențiunea "bun bulgăresc".
Dacă imobilul ar fi fost în proprietatea bunicului său, ar fi fost preluat în totalitate de stat conform Decretului nr. 513/1953 și nu s-ar fi recunoscut dreptul de proprietate al mamei sale.
Analizând hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate și a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale, înalta Curte a reținut cele ce se vor arăta.
Articolul 5 al Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cuprinde una din excepțiile de la regula vocației generale la restituire pentru imobilele care fac parte din domeniul de aplicare a legii și anume situația în care acestea fac obiectul unor acorduri sau tratate internaționale privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
în cauza de față, imobilul a făcut obiectul acordului încheiat între România și Bulgaria la Craiova la 7 septembrie 1940.
Urmare a încheierii acestui tratat, pentru bunurile urbane, s-a semnat Decretul nr. 513/1953 pentru ratificarea acordului încheiat prin schimbul de note din 14 august 1952 și 29 septembrie 1953 între cele două state, act normativ referitor la rezolvarea problemei bunurilor urbane din Dobrogea de Nord și de Sud.
Apartenența bunului la prevederile Decretului nr. 513/1953 rezultă din sentința civilă nr. 237 din 24 octombrie 1974 a Judecătoriei Tulcea și din anexa nr. 2 întocmită în baza Ordinului nr. 113/1991/B.S./1954 a Sfatului Popular Regional Galați, coroborate cu actul autentificat nr.356/1967 prin care autorul reclamantului H.C. a cumpărat în Tulcea un teren în suprafață de 797,50 mp.
Astfel, prin hotărârea amintită s-a constatat că P.M., autoarea reclamantului este proprietara imobilului din str. S., compus din 348 mp și casă de locuit, iar cealaltă parte din imobil, 449 mp și casă, situată la aceeași adresă, este proprietate de stat, potrivit Decretului nr. 513/1953.
Moștenitorii lui H.C. sunt evidențiați în anexa întocmită în aplicarea Decretului nr. 513/1953 la poziția 507 cu un imobil situat în str. S., compus din locuință din chirpici de 77 mp și 410 mp teren.
Rubrica observații a anexei cuprinde la anumite poziții, 7,8 ori 9, cotă din imobil ce este proprietatea statului bulgar, aceasta fiind semnificația mențiunilor înscrise și nu a faptului că imobilul nu intră sub incidența Tratatului româno-bulgar încheiat în anul 1940.
Drept urmare, recurentul nu este îndreptățit la restituire sau alte măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, ci potrivit Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 97/2004, acte normative ce conțin măsuri reparatorii către proprietarii imobilelor preluate în urma încheierii în anul 1940 a Tratatului de la Craiova între România și Bulgaria.
Pentru considerentele sus-arătate, înalta Curte a reținut că nu sunt întemeiate criticile formulate în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6989/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6853/2006. Civil → |
|---|
