ICCJ. Decizia nr. 7163/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7163
Dosar nr. 4289/1/2006
Şedinţa publică din 18 septembrie 2006
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj sub nr. 740 din 10 februarie 2004, reclamanţii A.P.M. şi A.M.A. au chemat în judecată pe pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care acesta să fie obligat la restituirea în natură a imobilului din Cluj-Napoca, înscris în C.F. Cluj, cu nr. top 947, casă şi teren, preluate abuziv.
În motivarea în fapt a cererii s-a arătat că imobilul a fost preluat în mod nevalabil, prin naţionalizare, de la autoarea reclamanţilor (A.M.I.) şi că prin hotărârea nr. 235 din 27 noiembrie 1996 eliberată de Comisia judeţeană Cluj pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 li s-au acordat despăgubiri (hotărârea fiind însă atacată, constatându-se că nu sunt incidente prevederile art. 2 din Legea nr. 112/1995).
Prin sentinţa civilă nr. 1123 din 8 noiembrie 2005, Tribunalul a respins acţiunea formulată.
Pentru pronunţarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut faptul că apartamentele din imobilul a cărui restituire s-a cerut, au fost înstrăinate de Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca (prin unitatea specializată SC C. SA) chiriaşilor din respectivele apartamente, în temeiul Legii nr. 112/1995.
S-a reţinut de asemenea, că acţiunea în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare a fost respinsă în mod irevocabil (prin Decizia nr. 1696/R din 6 decembrie 2004 a Curţii de Apel Cluj), astfel încât este evident că restituirea în natură nu poate opera, conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii fiind îndreptăţiţi doar la măsuri reparatorii prin echivalent.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii care au arătat că, deşi prin hotărâre irevocabilă Curtea de Apel Cluj a menţinut ca valabile contractele de vânzare-cumpărare şi titlul de proprietate emis pentru teren în baza Legii nr. 18/1991, unui veteran de război, a statuat în acelaşi timp, că preluarea imobilului în litigiu de către stat, s-a făcut fără titlu valabil.
Ca atare, bunul nu putea fi înstrăinat, întrucât nu a devenit niciodată proprietatea statului.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 47/A din 6 februarie 2006 a Curţii de Apel Cluj.
În considerentele deciziei s-a reţinut că valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în privinţa apartamentelor din imobilul solicitat, ca şi a titlului de proprietate emis asupra terenului au fost cenzurate în mod irevocabil prin hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat.
Astfel fiind, chestiunile vizând încălcarea dispoziţiilor legale existente la momentul perfectării vânzării-cumpărării nu mai pot fi puse în discuţie.
Cum restituirea în natură a imobilului pe seama reclamanţilor, în condiţiile Legii nr. 10/2001, depinde de soarta contractului de vânzare-cumpărare şi a titlului de proprietate emis pentru teren, iar situaţia de carte funciară a rămas neschimbată, în sensul că imobilul în litigiu este intabulat în prezent în favoarea subdobânditorilor, nemaiaflându-se în proprietatea statului, rezultă că în speţă nu mai poate opera restituirea în natură a imobilului.
Întrucât primarul nu mai poate dispune asupra unui imobil ce nu mai este proprietate de stat, în speţă reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent, sub incidenţa dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii.
Criticile acestora, nesistematizate şi neîncadrate în drept (indicându-se în mod generic prevederile art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ.) au vizat în esenţă, următoarele aspecte:
- Greşita respingere de către instanţă a cererii de restituire în natură a întregului imobil, casă şi teren, care fiind preluat de stat abuziv şi fără titlu, nu a intrat niciodată în proprietatea statului, astfel încât recurenţii-reclamanţi au pierdut doar posesia bunului.
Drept urmare, statul nu putea să vândă bunul, iar chiriaşii nu puteau să-l cumpere;
- Deşi prin hotărâre irevocabilă (Decizia nr. 1696/R/2004 a Curţii de Apel Cluj) s-a considerat că imobilul a fost preluat la stat în mod abuziv, s-a stabilit în acelaşi timp, că toţi chiriaşii-cumpărători au fost de bună-credinţă.
S-a susţinut că acest lucru este greşit, indicându-se în acest sens jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia nu se poate invoca buna-credinţă a chiriaşului-cumpărător, atunci când este vorba de un imobil trecut la stat fără titlu valabil şi când contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat înainte de rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti în cauza de retrocedare a imobilului respectiv;
- Nu se poate reţine, astfel cum a făcut instanţa de apel, existenţa autorităţii de lucru judecat, întrucât nu se solicită constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, ci doar radierea aparenţilor proprietari, aşa-zişii cumpărători de bună-credinţă, în urma stabilirii dreptului de proprietate al reclamanţilor, cu efecte pentru trecut şi a înscrierii acestora ca proprietari în cartea funciară.
Examinând criticile formulate, Curtea urmează să constate caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
- Respingând cererea de restituire în natură a imobilului din Cluj-Napoca, instanţele au avut în vedere situaţia juridică a bunului (apartamentele ce alcătuiesc imobilul fiind înstrăinate conform Legii nr. 112/1995).
În acest sens, s-a reţinut în mod corect că valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriaşi în condiţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, a făcut obiectul dezbaterii judiciare în cadrul unui proces separat, stabilindu-se în mod irevocabil (prin Decizia nr. 1696/2004 a Curţii de Apel Cluj) faptul că respectivele contracte nu sunt lovite de nulitate.
Această statuare a instanţei, rămasă irevocabilă, este intrată în puterea lucrului judecat şi se opune în cadrul celei de-a doua judecăţi, care nu poate stabili în sens contrar celor deja tranşate jurisdicţional.
Faptul că în cel de-al doilea proces nu se pune aceeaşi problemă, aşa cum susţin recurenţii, a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, nu face inoperabilă la speţă instituţia autorităţii de lucru judecat, raportat la prima hotărâre.
Este adevărat că autoritatea de lucru judecat nu se manifestă prin efectul său negativ, al excepţiei lucrului judecat (reglementată de art. 1201 C. civ. şi care în prezenţa triplei identităţi de elemente, obiect, cauză, părţi, ar interzice o a doua judecată), ci se manifestă la speţă prin funcţia sa pozitivă.
Aceasta înseamnă că partea care a câştigat procesul anterior va opune hotărârea obţinută şi drepturile recunoscute, în cadrul unei judecăţi ulterioare, fără ca raporturile juridice tranşate să mai poată face obiect al disputei.
Dispoziţiile art. 1200 pct. 4 C. civ. cu referire la 1202 alin. (2) C. civ. reglementează ca mijloc de probă autoritatea lucrului judecat, dând acesteia valoarea unei prezumţii absolute, care nu permite dovada contrară.
Rezultă că instanţele au procedat corect atunci când au constatat că nu mai pot fi supuse discuţiei aspectele referitoare la buna-credinţă a chiriaşilor-cumpărători şi la valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare.
Hotărârea anterioară opunându-se cu efectul pozitiv al lucrului judecat, consecinţa pe care au tras-o instanţele în legătură cu situaţia juridică a bunului şi imposibilitatea restituirii lui în natură de către stat este corectă.
Invocarea jurisprudenţei Curţii Europene nu este de natură să conducă, raportat la situaţia reclamanţilor, la o altă soluţie.
Astfel, recurenţii pretind că le-a fost încălcat dreptul de proprietate prin menţinerea valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare şi refuzul restituirii în natură a imobilului.
Aceştia nu au făcut însă dovada deţinerii unui bun în sensul Protocolului nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, cu privire la care să li se fi încălcat dreptul la momentul actelor de dispoziţie, în condiţiile în care, potrivit considerentelor hotărârii invocate cu autoritate de lucru judecat, acţiunea în revendicare iniţială a acestora a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 787 din 22 ianuarie 1998 a Judecătoriei Cluj-Napoca, iar demersul pentru a obţine despăgubiri conform Legii nr. 112/1995 a însemnat o recunoaştere a valabilităţii titlului statului (întrucât obiectul de reglementare al legii îl reprezentau numai imobile preluate de stat cu titlu.
De asemenea, statuarea instanţei în sensul că preluarea imobilului de către stat a fost abuzivă, s-a realizat cu trimitere la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (text pe care de altfel, reclamanţii şi-au fundamentat pretenţiile), arătându-se că această calificare a fost dată de legiuitor tuturor imobilelor preluate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, indiferent că această preluare s-a realizat cu sau fără titlu, cu titlu valabil sau titlu nevalabil.
Consecinţa acestei constatări, a preluării abuzive a bunului, o reprezintă recunoaşterea dreptului reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent în cadrul oferit de Legea nr. 10/2001 (art. 18 lit. c), în forma modificată), pe dispoziţiile căreia de altfel, reclamanţii şi-au sprijinit pretenţiile. Normele Convenţiei europene nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun, protecţia acestora aplicându-se cu privire la bunurile actuale.
Or, angajând împotriva statului o procedură având ca scop restituirea unui imobil, reclamanţii au urmărit tocmai să li se recunoască un drept de proprietate care aparţinuse autoarei lor, dar care la momentul introducerii acţiunii nu se mai afla în patrimoniul acesteia sau al reclamanţilor, ca moştenitori ai fostului proprietar.
Drept urmare, nu se poate spune că exista un „bun actual", iar „speranţa legitimă", asimilabilă în jurisprudenţa Curţii Europene unei valori patrimoniale care trebuie ocrotită, de a face să renască dreptul de proprietate asupra unui bun, trebuie văzută din punct de vedere al legislaţiei referitoare la restituirea imobilelor trecute în proprietatea statului.
Or, în limitele acestei reglementări speciale a fost analizat dreptul reclamanţilor.
Deşi în exercitarea rolului activ, instanţele au pus în discuţia recurenţilor posibilitatea modificării cadrului procesual, ca şi efectuarea unor expertize în vederea evaluării terenului, a construcţiei şi a identificării terenului liber care ar putea fi restituit în natură, aceştia s-au opus, astfel încât, dându-se eficienţă principiului disponibilităţii, judecata s-a desfăşurat în limitele pretenţiilor formulate.
Faţă de considerentele expuse, urmează să se constate că soluţia adoptată de instanţe este corectă, că imposibilitatea restituirii în natură a imobilului a fost determinată de situaţia juridică a acestuia, tranşată prin hotărâre anterioară irevocabilă.
Totodată, reparaţia pentru preluarea abuzivă a bunului, deşi realizabilă în condiţiile legii speciale (nr. 10/2001) pe care de altfel reclamanţii au invocat-o în demersul lor judiciar, nu a putut fi acordată, datorită refuzului acestora de modificare a cadrului procesual.
În consecinţă, criticile de nelegalitate fiind nefondate, recursul declarat va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A.P.M. şi A.M.A. împotriva deciziei civile nr. 47/A din 6 februarie 2006 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 717/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 714/2006. Civil → |
|---|
