ICCJ. Decizia nr. 7255/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7255
Dosar nr. 26855/1/200.
Nr. vechi 10393/200.
Şedinţa publică din 19 septembrie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14 iulie 2004 reclamanta E.V.S. a chemat în judecată pe intimata A.P.A.P.S., susţinând Decizia nr. 258 din 30 aprilie 2004 emisă de intimat şi solicitând să se dispună desfiinţarea acestei decizii, precum şi obligarea intimatei la restituirea în echivalent a terenurilor imobile deţinute de SC H. P.F.B.C. SA Braşov, corespunzător capitalului social deţinut de autoarea sa la momentul naţionalizării.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că cererea sa de restituire i-a fost respinsă în mod nejustificat, pe motivul nedepunerii actelor doveditoare, deşi aceasta a depus în termenul legal documentele solicitate, inclusiv cele privind dovada calităţii de acţionar, iar în ceea ce priveşte pretenţia de a se depune dovezi de la momentul naţionalizării, respectiv de la data de 11 iunie 1948, a susţinut că o astfel de dovadă nu poate fi făcută.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 728/J din 13 decembrie 2004, Tribunalul Braşov a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a mandatarului K.F., invocată din oficiu şi a anulat cererea de chemare în judecată.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă că mandatul dat este unul special, care precizează expres actele şi faptele juridice pentru care este împuternicit mandatarul, fără ca printre acestea să se numere şi dreptul pentru exerciţiul cererii de chemare în judecată ori de reprezentare în judecată, drepturi care trebuie să fie acordate în mod expres.
Instanţa a reţinut că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 67 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., în sensul că, deşi reclamanta nu are domiciliul în ţară, procura acordată mandatarului nu este una generală ci, dimpotrivă una specială, care limitează şi prevede expres categoriile de acte pe care mandatarul este împuternicit să le încheie sau exercitate şi printre care nu se numără şi dreptul de chenare în judecată ori de reprezentare în justiţie.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost admis în parte prin Decizia civilă nr. 504/Ap din 26 mai 2005 a Curţii de Apel Braşov, hotărâre prin care a fost anulată sentinţa tribunalului şi, în urma evocării fondului, respinsă contestaţia ca neîntemeiată.
S-a reţinut că în situaţia în care mandatarul locuieşte în străinătate sau este dat unui prepus [art. 67 alin. (3) C. proc. civ.], mandatul nu trebuie să cuprindă o dispoziţie specială ad litem, legiuitorul stabilind expres că „dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat". În speţă, mandatul dat de reclamantă este unul general şi chiar dacă nu poartă şi asupra reprezentării părţii în justiţie, el trebuia presupus a fi dat şi pentru reprezentarea în justiţie, în acord cu prevederile legale sus evocate.
Cât priveşte fondul cererii reclamantei s-a reţinut că, atât la dosarul persoanei notificate, cât şi în faza judiciară, reclamanta a depus ca acte doveditoare copii simple după actele prevăzute de art. 22 din lege şi după un proces-verbal întocmit la data de 11 martie 1942 cu ocazia adunării generale extraordinare a firmei H.
Actele de stare civilă depuse în copie la dosar nu dovedesc însă calitatea de moştenitoare a reclamantei, ci doar legătura de rudenie între persoanele la care se referă şi, eventual vocaţia de a succede.
Calitatea de moştenitor se dovedeşte cu certificatul de moştenitor sau hotărârea judecătorească, acte care însă nu au fost depuse de reclamantă, motiv pentru care legal s-a reţinut că aceasta nu a dovedit calitate de succesor în notificarea formulată.
În ceea ce priveşte înscrisul purtând asupra calităţii de acţionar a celui despre care se afirmă a fi antecesoarea reclamantei, s-a reţinut că aceasta constituie o copie simplă a unui proces-verbal datând din anul 1942, insuficient din perspectiva art. 3 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 pentru a dovedi calitatea de persoană îndreptăţită a părţii.
S-a reţinut astfel că reclamanta nu a dovedit nici calitatea de moştenitor şi nici pe cea de acţionar a celei afirmate a fi antecesoarea sa, Decizia de respingere a notificării fiind astfel legală şi temeinică.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Contrar susţinerilor instanţei, a depus la dosarul de restituire, actele care atestă calitatea de moştenitor, precum şi dovada acceptării succesiunii prin depunerea cererii de restituire, notificarea adresată conform art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Cât priveşte forma actelor doveditoare, a învederat că acestea au fost anexate notificării în copii certificate, înscrisuri cărora li se aplică normele de procedură prevăzute de art. 22.2 din HG nr. 498/2003 şi nu prevederile art. 139 C. proc. civ.
A mai învederat nelegalitatea procesului instanţei care, în aplicarea art. 129 C. proc. civ., ar fi trebuit să-i acorde un termen pentru depunerea înscrisului incriminat şi nu să procedeze la dezbaterea cauzei, cu consecinţa respingerii contestaţiei.
Recursul este fondat, pentru considerentele ce succed.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 (fost art. 22 din lege) „actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării".
În aplicarea şi interpretarea textului legal menţionat prin dispoziţiile HG nr. 498/2003 de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, prin „acte doveditoare" ale dreptului de proprietate în sensul prezentei legi, se înţeleg: a) orice acte translative de proprietate, are atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică; b) actele juridice care atestă calitatea de moştenitor (certificat de moştenitor, testament, acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiaţia cu titularul iniţial al dreptului de proprietate, precum şi celelalte înscrisuri enumerate de prevederile legale citate. Iar potrivit art. 22.2 din acelaşi act normativ „se admit numai copii legalizate sau certificate de pe actele doveditoare referitoare la proprietate şi la calitatea de moştenitor".
Prevederile legale citate sunt în acord cu dispoziţiile dreptului comun privind caracterul şi forţa certificatului de moştenitor ca instrument de dovadă în materie succesorală.
Puterea doveditoare a certificatului de moştenitor este statornicită prin art. 25 din Decretul nr. 40/1953 care dispune că „până la anularea lui pe cale judecătorească, certificatul de moştenitor face dovada deplină în ce priveşte calitatea de moştenitor şi cota sau bunurile ce revin fiecărui moştenitor", dispoziţii din care rezultă că certificatul de moştenitor nu investeşte pe succesori cu drepturi privitor la susţinere, ci este un simplu instrument probator. Succesorii au dobândit aceste drepturi, în puterea legii, a testamentului sau a donaţiei de bunuri viitoare, de la moartea celui care lasă succesiunea. Legea română nu impune succesorilor acest instrument de dovadă asupra moştenirii sau legatului. Dacă nu voieşte să ceară eliberarea unui certificat de moştenitor, eredele sau legatarul va putea dovedi calitatea sa de succesor, precum şi întinderea chemării sale prin mijloacele de probă admise de dreptul comun.
Prin urmare, a pretinde reclamantei să justifice calitatea de moştenitor legal exclusiv prin intermediul certificatului de moştenitor, deşi valoarea sa pe tărâmul probaţiunii este aceeaşi cu a celorlalte dovezi deja administrate în cauză, înseamnă nu doar soluţionarea cauzei cu încălcarea legii ci şi, limitarea, în mod nejustificat a vocaţiei recunoscute de lege reclamantei şi dovedită cu actele de stare civilă anexate.
Prin urmare, văzând că reclamanta a făcut dovada, cu actele de stare civilă depuse la notificare legăturii de rudenie cu antecesoarea sa, M.E.C., căsătorită H., se constată că aceasta are, contrar celor reţinute de instanţă, calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pentru drepturile solicitate din succesiune şi pentru drepturile proprii, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, fiind astfel îndreptăţită să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de această lege.
Sunt greşite şi considerentele instanţei privind neîndeplinirea cerinţei formei înscrisurilor depuse în probaţiune întrucât, legea specială şi dreptul comun pretind depunerea actelor, în formă certificată, cerinţă îndeplinită în cauză, aspect care determină de asemenea nelegalitatea hotărârii atacate.
Rezumându-se a verifica doar îndeplinirea condiţiei de persoană îndreptăţită în sensul legii, precum şi a formei înscrisurilor anexate, considerate a nu fi apte să facă dovada proprietăţii, instanţele au omis să analizeze fondul pretenţiilor invocate, pretenţii justificate cu actele depuse inclusiv în recurs.
Pentru considerentele expuse, dar şi pentru a nu priva părţile de analiza pretenţiilor cu respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul va fi admis cu consecinţa casării hotărârii şi trimiterii cauzei spre rejudecare în primă instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de contestatoarea E.V.S. împotriva deciziei nr. 504 din 26 mai 2005 a Curţii de Apel Braşov.
Casează Decizia şi sentinţa nr. 728 din 13 decembrie 2004 şi trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Braşov.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 720/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 716/2006. Civil → |
|---|
