ICCJ. Decizia nr. 7483/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea notificată sub nr. 13988 din 10 august 2001 de BEJ petenta B.S.Z.L. a cerut să-i fie restituit în natură imobilul situat în Alba Iulia înscris în C.F. Alba Iulia sub nr. A+1 - "casă și cimitir" - situat în intravilanul localității în suprafață de 1367 mp.
Prin dispoziția nr. 260 din 18 mai 2001, Primarul Municipiului Alba Iulia a dispus restituirea în natură către petentă a construcțiilor care se identifică sub nr. top 463/1 în C.F. Alba Iulia și și a dispus instituirea unui drept de folosință în favoarea petentei, conform art. II din O.U.G. nr. 184/2002 pentru terenul, cimitir, în suprafață de 1058 mp, înscris în C.F. Alba Iulia.
Prin aceeași dispoziție a fost respinsă cererea de restituire în natură a terenului situat în strada T., motivat de faptul că petenta având cetățenia altui stat și nu pe cea română nu poate dobândi cu privire la terenuri decât dreptul de folosință.
în motivarea deciziei s-a reținut și faptul că deși în cartea funciară parcela revendicată de petentă măsoară 1367 mp, față de studiul din teren, ridicarea topografică și prin folosirea metodei analitice de calcul s-a constat că această parcelă măsoară în realitate doar 1058 mp, existând o diferență de 309 mp în minus decât cea înscrisă în evidențele funciare.
Prin cererea înregistrată la 21 iunie 2004, reclamanta B.S.Z.L. a cerut, în contradictoriu cu pârâții Prefectura Alba, Ministerul Finanțelor și Consiliul Municipal Alba, reprezentat prin primar, să se modifice dispoziția mai sus arătată în sensul acordării de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 309 mp care nu i-a putut fi restituită în natură.
Prin cel de-al doilea capăt de cerere reclamanta a cerut obligarea pârâtului Consiliul Municipal Alba Iulia să înainteze notificarea Prefecturii Alba spre a fi remisă Ministerului Finanțelor Publice în vederea evaluării despăgubirilor bănești pe care este îndreptățită să le primească pentru suprafața de teren mai sus arătată.
Prin sentința civilă nr. 31 din 15 decembrie 2004, Tribunalul Alba, secția civilă, a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Prefectura Alba, Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Local al Municipiului Alba Iulia.
Prin aceeași sentință a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantă și pârâtul Primarul Municipiului Alba Iulia a fost obligat să completeze dispoziția nr. 260 din 18 mai 2004 în sensul stabilirii de măsuri reparatorii în favoarea reclamantei și pentru o suprafața de 135 mp teren intravilan înscris în C.F. Alba Iulia nr.top 463/1, sub formă de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau de acțiuni la societățile comerciale tranzacționate pe piața de capital, conform valorii stabilite prin raportul de expertiză tehnică efectuat de expert tehnic A.G.
în motivarea deciziei instanța a reținut că potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză suprafața reală a parcelei funciare nr. 463/1 este de 1203 mp și nu de 1058 mp cât s-a reținut de către pârâtă, situație în care reclamanta este îndreptățită, conform art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la măsuri reparatorii prin echivalent și pentru diferența de 135 mp teren.
Pentru a hotărî astfel instanța a mai reținut că reclamanta care este cetățean străin, în ceea ce privește suprafața de 1058 mp teren a optat, în cadrul procedurii administrative, pentru instituirea în favoarea sa a unui drept de folosință, în conformitate cu dispozițiile art. II din O.U.G. nr. 184/2002 precum și faptul că atâta timp cât imobilul în litigiu are destinația de teren și nu de construcție, locuință aceasta nu este îndreptățită să primească despăgubiri bănești, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 36,art. 37 și art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 1129/A din 16 septembrie 2005 Curtea de Apel Alba Iulia a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului Alba Iulia.
în motivarea deciziei s-a reținut că prin probatoriul administrat la judecata în primă instanță s-a demonstrat că suprafața de teren naționalizată în mod efectiv din patrimoniul autorilor reclamantei și care se identifică sub nr.top 463/1 în C.F. Alba Iulia cuprinde și suprafață de 137 mp se află în prezent în posesia SC M. SRL, sens în care, pentru acest teren, care nu mai poate fi restituit în natură, se impune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Totodată, instanța de apel a reținut că mențiunile din cartea funciară potrivit cărora întreaga parcelă funciară 463/1 a făcut obiectul naționalizării, titlu în baza căruia, de altminteri, statul și-a înscris dreptul, se bucură de credibilitate și sunt opozabile pârâtei.
De asemenea, instanța de apel a reținut că nu poate fi primită nici critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare invocată de apelantă, justificată prin aceea că prima instanță a respins obiecțiunile pe care le-a formulat cu privire la concluziile raportului de expertiză, atâta timp cât obicțiunile vizau aspecte de fapt care nu erau utile pentru dezlegarea cauzei.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului Alba Iulia.
în motivarea recursului pârâta reiterează apărarea potrivit căreia terenul care face obiectul parcelei funciare nr. 463/1 măsoară doar 1058 mp și nu 1307 mp cât se menționază în cartea funciară, registru care nu garantează întinderea suprafeței de teren.
Totodată, cum suprafața de 135 mp este ocupată de o altă persoană juridică, fiind atribuită în condițiile Legii nr. 18/1991, recurenta apreciază că în cauză erau incidente dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora nu cade în sfera de reglementare a acestui act normativ acele terenuri care au făcut obiectul altor legi de reparație, inclusiv ale Legii nr. 18/1991.
Susține recurenta că în ipoteza în care instanțele constatau că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent, calitatea procesuală pasivă în cauză avea Ministerul Finanțelor și reiterează critica privind încălcarea dreptului său la apărare la judecata în primă instanță, respectiv pe cea privind greșita sa obligare la plata totală a cheltuielilor de judecată avansate de reclamanți.
Analizând recursul, înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
în drept, se poate cere casarea sau modificarea unei hotărâri când sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. sau când, instanțele de fond nu au stabilit pe deplin împrejurările de fapt ale pricinii și, ca atare, nu se poate verifica dacă acestea au aplicat sau nu corect legea incidentă raportului juridic dedus judecății.
Or, în speță, la judecata în fond a cauzei, instanțele au constat că imobilul preluat în mod efectiv din patrimoniul autorilor reclamanților cuprindea pe lângă clădirea și terenul în suprafață de 1058 mp, imobile care au fost deja restituite reclamantei, construcțiile în natură iar terenul prin instituirea unui drept de folosință special prin dispoziția nr. 260/2004 a Primarului Municipiului Alba Iulia, și suprafața de 135 mp teren care, în prezent, este ocupată de societatea comercială M. SRL.
Pentru această suprafață de teren, care făcea corp comun cu cea restituită prin decizia atacată de către reclamantă, pârâta, în raport de dispozițiile art. 33 din Legea nr. 10/2001, avea calitate procesuală pasivă, adică avea competența de a stabili categoria de măsuri reparatorii la care reclamanta era îndreptățită.
Stabilirea întinderii suprafeței de teren preluată din patrimoniul autorilor reclamantei de către stat nu s-a făcut doar prin verificarea cuprinsului cărții funciare, cum greșit susține recurenta, ci în baza concluziilor expertizei efectuate de expertul A.G.
Respingerea de către instanță a obiecțiunilor aduse concluziilor raportului de expertiză formulate de pârâtă nu se constituie într-o încălcare a dreptului la apărare, cum greșit afirmă recurenta, utilitatea efectuării unor măsurători suplimentare, inclusiv a terenurilor care au făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea altor persoane în procedura Legii nr. 18/1991, fiind dată în aprecierea instanțelor de fond, instanțe care le-au găsit a nu fi utile pentru dezlegarea pricinii deduse judecății.
Așa fiind, cum împrejurările de fapt ale cauzei au fost pe deplin stabilite la judecata în primă instanță și, apoi, confirmate de instanța de apel și cum, prin recurs, potrivit legii, în asemenea situație nu se pot formula critici cu privire la aspectele de fapt ale procesului, motivul de recurs prin care pârâta invocă o greșită apreciere a instanțelor de fond cu privire la întinderea suprafeței de teren preluată de stat din patrimoniul autorilor reclamantei, prin naționalizare, nu poate fi primit.
De altminteri, referitor la terenul în suprafață de 135 mp teren recurenta invocă în apărare că reclamanta nu este îndreptățită la măsuri reparatorii pentru acesta motivat de faptul că ar fi făcut obiectul unei alte legi de reparație, anume al Legii nr. 18/1991 iar, ulterior, al unui contract de vânzare cumpărare în încheiat cu societatea comercială mai sus (f.129 fd.), caz în care, în speță ar fi dată situația de excepție prevăzută de art. 8 din Legea nr. 10/2001.
Această critică formulată de recurentă și care se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi însă primită.
Mai întâi, este de observat că terenul în litigiu este situat în intravilanul localității caz în care cade în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, lege care are caracter de complinire cât privesc celelalte legi reparatorii, inclusiv Legea nr. 18/1991.
Mai apoi, este de menționat că prin dispoziția legală mai sus arătată (art. 8) legiuitorul a înțeles să excludă din sfera de aplicație a acestui act normativ numai acele terenuri care au făcut obiectul altor legi de reparație și în cadrul cărora foștii proprietari puteau să-și valorifice drepturile.
Această dispoziție nu exclude însă dreptul la reparație al fostului proprietar, deposedat în mod abuziv de stat, în cazul în care, în procedurile altor acte normative de reparație s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea altor persoane, altele decât fostul proprietar, astfel cum greșit o interpretează recurenta.
Ca atare, cum, în procedura Legii nr. 18/1991, nu reclamantei i-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 135 mp teren ci unei alte persoane care a înstrăinat terenul către SC M. SRL, aspect necontestat de către recurentă, caz în care acest teren nu mai poate fi restituit și fostului proprietar în procedura Legii nr. 10/2001, în mod corect instanțele de fond au constat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile de excepție prevăzute de art. 8 din Legea nr. 10/2001.
Totodată, cum pârâta a căzut în pretenții, în sensul art. 274 C. proc. civ. și cum, în cauză, nu se constată exista unor împrejurări de natură să conducă la exonerarea sa de plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamantă sau la diminuarea cuantumului acestora, se dovedește a fi nefondată și critica formulată de recurentă sub acest aspect.
Așa fiind, pentru considerentele de fapt și de drept arătate, înalta Curte a respins recursul dedus judecății ca nefondat cu obligarea recurentei și la plata cheltuielilor judiciare avansate de reclamantă în recurs.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7685/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7517/2006. Civil → |
|---|
