ICCJ. Decizia nr. 8033/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 1 aprilie 2002, cu completările ulterioare, reclamantul B.N. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru a fi obligat să-i plătească suma de 11.500.000.000 lei reprezentând echivalentul prejudiciilor materiale și morale suferite ca urmare a arestării și condamnării sale pe nedrept în perioada 6 decembrie 1990-12 iulie 2001.
Prin sentința civilă nr. 429 din 7 noiembrie 2002 a Tribunalului Brăila a fost admisă în parte acțiunea, pârâtul fiind obligat să-i plătească reclamantului suma de 601.426.571 lei reprezentând daune materiale echivalente cu veniturile nete realizate în perioada aprilie 1995-octombrie 1996, când nu a prestat activitatea de avocat și suma de 2 miliarde lei, cu titlu de daune morale.
Prima instanță a reținut, în esență, că în conformitate cu probele administrate în cauză, reclamantul, care la data de 5 decembrie 1990 era locotenent major în cadrul Poliției municipiului Brăila, în perioada 27 decembrie 1994-6 ianuarie 1995 a fost inculpat și arestat preventiv pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 174 C. pen., iar prin decizia penală nr. 34 din 21 martie 2000 a Curții Militare de Apel a fost condamnat la 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
Ulterior, prin decizia nr. 3663 din 12 iulie 2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, hotărârea de condamnare menționată a fost casată, dispunându-se menținerea sentinței penale nr. 34 din 5 martie 1994 a Tribunalului Militar București prin care reclamantul fusese achitat pentru infracțiune pentru care fusese inculpat, în conformitate cu dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. la art.10 lit. c) C. proc. pen.
Constatând astfel că reclamantul a fost victima unei erori judiciare, prima instanță a socotit că în temeiul art. 504-507 C. proc. pen. cu referire la art. 998 C. civ., i se cuvin daunele materiale stabilite prin expertiza judiciară efectuată în cauză, reprezentând veniturile de care a fost lipsit în perioada cuprinsă între anii 1995-2000, perioadă în care, deși avea atestat de avocat, a fost în imposibilitate legală să-și exercite profesia.
Totodată s-a apreciat că pentru suferința morală încercată i se cuvin daune morale în cuantum de 2 miliarde lei.
Hotărârea instanței de fond a fost integral infirmată prin decizia nr. 21 A din 12 februarie 2003 a Curții de Apel Galați, ca urmare a admiterii recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila și Ministerul Finanțelor Publice pentru Statul Român.
Instanța de apel a considerat că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele art. 504 C. proc. pen. întrucât, deși a fost trimis în judecată și arestat preventiv pentru două infracțiuni, purtare abuzivă și omor în concurs real, la judecata în primă instanță, reclamantul a fost achitat numai pentru infracțiunea prevăzută de art. 174 C. proc. pen. Pentru cea dea doua faptă a fost înlăturată răspunderea penală prin intervenția prescripției speciale prevăzută de art. 124 cu referire la art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. și încetarea procesului penal în conformitate cu prevederile art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen.
Instanța de apel a mai reținut că, în condițiile în care procesul penal nu a continuat pentru fapta prescrisă și a obținerii unei hotărâri de achitare și pentru aceasta, situație determinată de culpa reclamantului care nu a stăruit în continuarea procesului penal, acesta nu poate invoca dreptul la repararea pagubei suferite în condițiile art. 504 C. proc. pen., inaplicabile în cazul prescrierii răspunderii penale.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a invocat lipsa de temei legal a hotărârii atacate, urmare a aplicării greșite a legii. A susținut că instanța de apel a dat o interpretare contrară dispozițiilor art. 504 și urm. C. proc. pen., deciziei nr. 45/1998 a Curții Constituționale a României și că, împotriva dovezilor cauzei, a reținut că măsura arestării preventive a avut în vedere și infracțiunea de purtare abuzivă.
în legătură cu neconstituționalitatea interpretării dată de instanța prevederilor art. 504 C. proc. pen., recurentul a mai arătat că în condițiile intervenirii prescripției răspunderii penale din culpa organelor judiciare, inculpatul poate, fără a fi obligat, să ceară continuarea procesului penal.
Totodată s-a învederat că înțelege să renunțe la judecata capătului de cerere privind majorarea cuantumului daunelor morale.
Prin decizia nr. 2885 din 11 aprilie 2005 a înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis ca fondat recursul reclamantului, a fost casată decizia curții de apel, iar cauza trimisă pentru rejudecarea apelurilor declarate de reclamantul și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la Curtea de Apel Galați.
A fost respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila împotriva sentinței tribunalului.
Instanța de recurs a reținut că prin decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale s-a statuat că dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute de text, cazurile în care statului îi revine răspunderea patrimonială pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.
S-a arătat că răspunderea pentru repararea pagubei în cazul condamnării sau a luării unei măsuri preventive pe nedrept reglementată de art. 504 C. proc. pen. funcționează și în cazul încetării procesului penal pentru oricare dintre cazurile prevăzute de art. 11 lit. b) C. proc. pen. cu referire la art. 10 C. proc. pen.
Stabilind contrariul, instanța de apel a admis fără temei legal apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila.
în rejudecare, prin decizia civilă nr. 883/A din 20 decembrie 2005 a Curții de Apel Galați a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și s-a luat act de renunțarea reclamantului la judecata apelului.
Instanța de apel a reținut că nu pot fi primite susținerile potrivit cărora Statul Român ar fi absolvit de răspundere patrimonială în situația dată, câtă vreme art. 504 alin. (1) C. proc. pen., care constituie temeiul acțiunii, stabilește în mod expres titularul obligației de reparare a pagubei, respectiv statul. Prin urmare, în cadrul acțiunii intentate de reclamant, doar Statul Român poate avea calitatea de pârât, acesta din urmă având, la rândul său deschisă calea unei eventuale acțiuni în regres îndreptate împotriva celui care cu rea credință, sau din gravă neglijență a provocat situația generatoare de daune, în conformitate cu prevederile art. 507 C. proc. pen.
Principiul responsabilității statului față de persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare săvârșite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori.
Statul răspunde astfel pentru repararea pagubelor suferite de persoanele condamnate sau față de care s-au luat măsuri preventive pe nedrept și în cazul încetării procesului penal pentru oricare din cazurile prevăzute de art. 11 lit. b) C. proc. pen. cu referire la art. 10 C. proc. pen.
Față de dispozițiile deciziei prin care a fost soluționată excepția de neconstituționalitate, sus evocată, răspunderea statului subzistă și în cazul persoanelor condamnate inițial dacă în urma rejudecării cauzei, într-o cale ordinară sau extraordinară de atac, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
A interpreta altfel textul art. 504 C. proc. pen. înseamnă a ignora dispozițiile deciziei Curții Constituționale, care au caracter obligatoriu și, pe de altă parte, a limita în mod nejustificat sfera persoanelor păgubite ca urmare a erorilor judiciare săvârșite în procesele penale și care pot beneficia de repararea prejudiciilor suferite.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate.
în dezvoltarea motivelor de recurs încadrate în prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. și art. 304 pct. 6 C. proc. civ., pârâta a arătat că instanța de apel a cercetat legalitatea unei alte hotărâri decât cea apelată de Statul Român, caz în care se impune modificarea hotărârii astfel pronunțate.
Cât privește cel de-al doilea motiv de recurs, s-a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. raportat la art. 52 alin. (3) din Constituție coroborate cu prevederile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificate prin Legea nr. 30/1994.
Atragerea răspunderii statului intervine doar în ipoteza prevăzută de textul art. 504 alin. (1) C. proc. pen. și constă în existența unei condamnări definitive, desființată în cererea rejudecării cauzei, cerință neîndeplinită în speță.
Potrivit acestor dispoziții legale, statul răspunde doar pentru conduita organelor sale de autoritate și nu pentru cele ale altor instituții, autonome în raport de organele autorității statului.
A fost criticat de asemenea și modul de stabilire a cuantumului daunelor materiale, întrucât fapta generatoare de prejudicii nu a fost dispusă de un organ al autorității de stat, ci de un organism privat, dar și a celor morale, considerate ca fiind excesive față de situația de fapt rezultată din probele dosarului. în acest sens s-a invocat existența unei disproporții vădite între prejudiciul efectiv suferit și despăgubirile acordate cu acest titlu.
Recursul este fondat.
Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite, textul legal enunțat reglementând o cu totul altă ipoteză decât cea invocată.
Acest motiv de recurs vizează doar situațiile de plus petita sau ultra petita, nu și cele privind eventualele erori, care pot fi îndreptate în condițiile art. 281 C. proc. civ. și în nici un caz prin intermediul prezentei căi de atac.
Cât privește motivul de recurs încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ., se reține că, potrivit acestor dispoziții legale, se poate cere modificarea unei hotărâri atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită sau încălcarea legii.
în speță, legea aplicabilă raportului dedus judecății a fost reținută a fi dispoziția art. 504 alin. (1) C. proc. pen., dispoziție potrivit căreia, "orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există".
Iar potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen., în forma în vigoare la data sesizării instanței civile "are dreptul la repararea pagubei și persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior, pentru motivele arătate în alineatul precedent, a fost scoasă de sub urmărire penală sau a fost achitată".
De asemenea, conform art. 52 alin. (3) din Constituție "statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare".
Dispozițiile legale enunțate stabilesc, fără putință de echivoc, atât debitorul obligației de plată a daunelor în caz de eroare judiciară și care, indubitabil este statul prin instituția chemată în proces corespunzător prevederilor art. 506 alin. (3) C. proc. pen., cât și ipotezele în care este atrasă răspunderea sa patrimonială.
în speță, în mod just au constatat instanțele că procedurile judiciare din fața instanțelor penale, arestarea preventivă și condamnarea pe nedrept au fost susceptibile de a produce pagube atât materiale, cât și suferințe pe plan moral, social și profesional de natură să lezeze demnitatea și onoarea reclamantului.
în acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în mod constant că, în cazurile de violare a art. 5 paragraf I al convenției (privare nelegală de libertate), sunt întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor bănești pentru prejudiciul produs victimei, material și moral pe perioada detenției nelegale.
Intentarea procesului penal pentru fapte în legătură cu serviciul care, în final, s-au dovedit a nu fi reale, au avut, incontestabil, grave consecințe asupra reclamantului, vătămându-i sănătatea, onoarea, creditul moral, poziția socială și prestigiul profesional, aspecte care definesc persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv, constituie criterii importante și serioase de stabilire a daunelor solicitate în acest temei.
Din această perspectivă se constată a nu fi fondate criticile axate pe împrejurările analizate.
Referitor însă la cuantumul daunelor morale, se constată că față de durata arestării preventive dispuse în mod nelegal, de 11 zile, despăgubirea acordată cu acest titlu este excesivă.
Este adevărat că în stabilirea cuantumului despăgubirii în lipsa unor criterii obiective de apreciere, judecătorul face o evaluare aproximativă a întinderii prejudiciului moral, adică a efectului negativ suferit de persoana îndreptățită, prin raportarea la drepturile și libertățile fundamentale care i-au fost încălcate sau restricționate, la durata încălcării sau restricționării, însă evaluarea suferinței trebuie să respecte principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.
în caz contrar s-ar produce o îmbogățire fără just temei, cu consecința denaturării scopului declanșării procedurii judiciare, ceea ce nu este admisibil.
Fără a proceda la o cuantificare a daunei în modalitatea invocată prin recurs, raportându-se la datele concrete ale cauzei cu respectarea principiului evocat, instanța a constatat ca fondată critica din recurs privind întinderea despăgubirilor acordate, motiv pentru care, în temeiul art. 314 C. proc. civ. recursul a fost admis în aceste limite. Urmare a reevaluării probatoriului administrat s-a dispus obligarea pârâtei la despăgubiri civile către reclamant în cuantum de 1 miliard lei, sumă apreciată ca fiind corespunzătoare suferinței efective a victimei analizate sub toate aspectele sus enunțate.
Restul dispozițiilor hotărârii au fost păstrate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3937/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8038/2006. Civil → |
|---|
