ICCJ. Decizia nr. 8418/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8418
Dosar nr. 25247/2/200.
Şedinţa publică din 23 octombrie 2006
Asupra recursului civil de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 388 din 10 mai 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea pârâtei SC T.G.I.E. SRL.
Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut că reclamantul a avut calitate de salariat al societăţii pârâte, conform contractului individual de muncă înregistrat la ITM sub nr. 5589 din 15 septembrie 1997, începând cu data de 21 august 1997. Conform acestui contract, reclamantul a avut funcţia de încărcător descarcă tor, pe care a îndeplinit-o până la data de 12 septembrie 1997, când a fost victima unui accident la locul de muncă.
La data de 12 septembrie 1997, în cadrul celulei 20 din depozitul Chiajna, ca urmare a manevrării motostivuitorului în vederea efectuării curăţeniei, reclamantul s-a agăţat de acest motostivuitor, a alunecat de pe el şi fiind prins între acesta şi zid a suferit o fractură complexă de bazin cu ruptură vezicală şi uretrală, pentru care a fost spitalizat până la 24 octombrie 1997.
În perioada septembrie 1997-1998, a beneficiat de concediu medical şi în urma cererii din 30 septembrie 1998, prin care a solicitat schimbarea din funcţia de încărcător descărcător în cea de paznic, s-a emis Decizia nr. 544 din 1 octombrie 1998, prin care i s-a modificat încadrarea, fiind numit în funcţia de paznic cu un salariu de 1.161.000 lei brut lunar. În acest contest a fost întocmit la 7 decembrie 1998, actul adiţional ia contractul de muncă în care s-a menţionat angajarea reclamantului în calitate de paznic.
Prin Decizia nr. 95 din 8 februarie 1999, pârâta a procedat la desfacerea disciplinară a contractului de muncă al reclamantului, reţinând că a săvârşit repetate abateri disciplinare de la sarcinile de serviciu, permiţând accesul persoanelor străine în firmă, după orele de program, persoane ce au utilizat telefoanele firmei, au deranjat liniştea publică, iar la data de 27 ianuarie 1999, a absentat nemotivat de la serviciu.
Prin acţiunea formulată reclamantul a solicitat o pensie lunară raportată la salariul mediu pe economie şi daune morale pentru repararea prejudiciului cauzat de producerea accidentului.
Accidentul suferit de reclamant la 12 septembrie 1997, este un accident de muncă, în sensul dispoziţiilor art. 23 alin. (l) din Legea nr. 90/1960, deoarece, s-a produs în timpul procesului de muncă.
Pentru a asigura repararea prejudiciului reclamantului îi sunt recunoscute mai multe drepturi cu caracter bănesc sau cu caracter de ajutor de alt tip, pe perioada incapacităţii de muncă, sau pe perioada ulterioară, acordate de angajator sau de alte instituţii astfel:
Pe perioada incapacităţii temporare de muncă, respectiv, perioada cât a beneficiat de concediu medical, reclamantul era îndreptăţit să primească o indemnizaţie din bugetul asigurărilor de stat, în condiţiile art. 144 din Legea nr. 10/1972 şi art. 23 din Legea nr. 3/1977, indemnizaţie de care a beneficiat în perioada septembrie 1997- iunie 1998.
Conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, avea dreptul să fie încadrat în locuri de muncă, mai uşoare, corespunzătoare capacităţii sale de muncă, obligaţie ce revine angajatorului. Pârâta şi-a îndeplinit această obligaţie prin angajarea reclamantului începând cu data de 1 octombrie 1998, în funcţia de paznic. Faptul că ulterior reclamantul a săvârşit unele abateri disciplinare care au condus Ia desfacerea contractului de muncă nu îi este imputabil pârâtei şi nu este de natură a conduce la concluzia nerespectării dispoziţiilor legale sus menţionate.
Prin art. 23 alin. (1) din Legea nr. 3/1997, se stabilesc drepturile cuvenite persoanelor care pierd sau li se diminuează capacitatea de muncă, din cauza unor accidente de muncă, indiferent de vechime şi de perioada cât durează invaliditatea. Pensia de invaliditate, ca drept de asigurări sociale se stabileşte printr-o procedură specială şi se plăteşte din bugetul asigurărilor de stat de către oficiile, respectiv casele de pensii şi nu de către angajator.
Sub acest aspect, cererea reclamantului de a obliga pârâta la plata unei pensii stabilite în raport de venitul mediu pe economie s-a reţinut ca neîntemeiată.
A mai reţinut instanţa de fond că, legea nu stabileşte alte forme de reparaţie a prejudiciului cauzat de accidentele de muncă, şi că, repararea unui prejudiciu are drept scop înlăturarea integrală a efectelor faptei prejudiciabile şi nu constituirea unei surse de venituri suplimentare, in raport de aceste aspecte cererea pentru acordarea unei despăgubiri lunare la nivelul salariului minim pe economie s-a apreciat ca neîntemeiată.
Potrivit cu principiu reparării integrale a prejudiciului, rezultat în urma unui accident de muncă, prin care salariatul şi-a pierdut sau i s-a diminuat capacitatea de muncă, singura modalitate de reparare constă în diferenţa dintre drepturile salariale pe care le-ar fi obţinut salariatul dacă nu survenea accidentul şi cele obţinute ulterior accidentului în raport de o capacitate de muncă pierdută sau diminuată
Cu toate acestea, reclamantul nu s-a adresat instituţiei potrivit prevederilor Legilor nr. 3/1977 şi 19/2000, pentru stabilirea drepturilor de pensie, în vederea determinării eventualei diferenţe cuvenite.
Nu a făcut nici dovezi cu privire la veniturile pe care le-ar fi putut obţine ulterior desfacerii din culpa sa, a contractului de muncă încheiat cu pârâta.
Şi cererea pentru plata daunelor morale a fost privită ca neîntemeiată, reţinându-se că reclam autul ui nu i-au fost lezate drepturi nepatrimoniale (la onoare, demnitate, imagine), şi nici nu i s-au cauzat vătămări care să-l pună în imposibilitatea de a participa la viaţa socială sau de a se bucura de evenimentele fireşti ale vieţii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin Decizia nr. 45A din 9 februarie 2006, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 388 din 10 mai 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC T.G.I.E. SRL, cât şi cererea pentru acordarea cheltuielilor de judecată.
Instanţa de apel a reţinut în esenţă, că cererea reclamantului s-a întemeiat pe disp. art. 149, art. 146 C. muncii, art. 23 alin. (1), art. 24 alin. (b), art. 33, art. 34, art. 36 şi art. 38 din Legea nr. 90/1996.
Aşa cum a fost învestită instanţa, s-au avut în vedere dispoziţii din legislaţia muncii, accidentul suferit de apelantul reclamant fiind un accident de muncă.
S-a mai reţinut că reclamantul nu a formulat o cerere distinctă prin care să invoce răspunderea civilă delictuală în temeiul art. 998, art. 999 C. civ., sau una din formele acesteia conform art. 1000 alin. (3) C. civ., pentru a se face discuţii cu privire la natura prejudiciului, situaţie în care, puteau fi discutate şi eventualele daune morale, astfel ca, s-a apreciat corectă soluţia instanţei de fond, atât sub aspectul stării de fapt cât şi a încadrării în drept a cauzei.
Corectă s-a reţinut a fi şi soluţionarea cererii privind pensia de invaliditate, care este supusă unei reglementări juridice speciale, care nu poate fi echivalată cu o despăgubire lunară, fie care aspect fiind supus unor reglementări juridice diferite.
Împotriva deciziei nr. 45A din 9 februarie 2006, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pentru cauze cu minori şi familie a declarat recurs în termenul legal reclamantul I.C., care a invocat în drept motivele prev. de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Reclamantul recurent a arătat în esenţă, ca, hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care a solicitat acordarea unor despăgubiri sub forma unor prestaţii lunare, care să acopere lipsa veniturilor sale, precum şi faptul că, datorită accidentului în prezent are o invaliditate de gradul ITT.
În acest sens, precizează că în baza temeiurilor juridice menţionate în cererea iniţială, respectiv dispoziţiile Legii nr. 90/1996, răspunderea pârâtei (fost angajator), este subsidiară, şi că, este îndreptăţit să cheme pârâta în judecată după ce s-a adresat sistemului de asigurări sociale, iar suma obţinută nu a acoperit integral prejudiciu suferit.
Critica vizează, şi soluţionarea greşită a cererii privind obligarea intimatei pârâte la plata daunelor morale în raport de temeiul juridic indicat.
Mai arată recurentul, că, în ceea ce priveşte drepturile nepatrimoniale încălcate şi prejudiciile suferite, instanţa trebuia să aibă în vedere că există atâtea prejudicii nepatrimoniale câte feluri de drepturi nepatrimoniale are personalitatea umană şi care pot fi încălcate.
Astfel, se susţine că în categoria prejudiciilor nepatrimoniale create trebuiau incluse suferinţele şi durerile de natură fizică şi psihică încercate în calitate de victimă a accidentului de muncă, prejudiciu de agrement prin care i s-au restrâns elementele agreabile ale vieţii.
Examinând recursul, în limitele criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că este fondat pentru considerentele ce urmează:
Temeiul juridic al cererii formulată de reclamant a fost art. 146, art. 149 C. muncii şi art. 23 alin. (1), art. 24 alin. (b), art. 33, art. 34, art. 36 şi art. 38 din Legea nr. 90/1996.
Potrivit învestirii instanţei, trebuiesc avute în vedere dispoziţiile din legislaţia muncii şi anume prevederile Codului Muncii, ale Legii nr. 90/1996 şi nr. 3/1977.
De fapt, accidentul suferit de către recurentul reclamant este un. accident ele muncă şi implicit cererea sa vizează un prejudiciu suferit ca urmare a unui astfel de accident.
Din conţinutul cererii reclamantului nu se poate reţine formularea unei cereri distincte prin care să se invoce răspunderea civilă delictuală întemeiată pe disp. art. 998 şi art. 999 C. civ., sau una din formele acesteia, pentru a se putea discuta asupra naturii prejudiciului.
Nu există nici un dubiu cu privire la încadrarea în drept a cauzei, în sensul naturii litigiului, care este un litigiu de muncă.
Pornind de la temeiul juridic al cererii care statuează natura litigiului drept un litigiu de muncă, instanţa reţine că, nu se mai impune analiza criticilor formulate de reclamant în recurs.
Cererea reclamantului vizând soluţionarea unui litigiu de muncă, trebuia soluţionată în primă instanţă de către instanţa specializată în rezolvarea unor astfel de litigii, respectiv de către tribunal secţia conflicte de muncă, în compunerea prevăzută de lege.
De altfel, recurentul reclamant la termenul de astăzi îşi califică din nou acţiunea ca fiind rezultată dintr-un raport de muncă, solicitând ca soluţia să fie dată în raport de acest punct de vedere, nefiind vorba despre calificarea acţiunii în această fază procesuală.
Procedând altfel, instanţa a încălcat normele de competenţă materială care, atrag casarea cu trimitere a cauzei.
În speţă, natura litigiului fiind de muncă şi soluţionat în primă instanţă cu încălcarea normelor de competenţă materială a instanţei specializate, urmează ca în temeiul art. 312 alin. (1) şi (6) C. proc. civ. rap. la art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul să fie admis, să fie casate hotărârile pronunţate de curtea de apel şi tribunal cu trimitere spre rejudecare secţiei de conflicte de muncă a Tribunalului Bucureşti.
Cu ocazia rejudecării, instanţa va avea în vedere că cererea reclamantului se întemeiază pe dispoziţiile legislaţiei muncii şi va ţine cont şi de toate criticile formulate prin cererea de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite recursul declarat de reclamantul I.C.
Casează Decizia nr.45 A din 9 februarie 2006, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, precum şi sentinţa nr. 388 din 10 mai 2004, a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi trimite cauza spre rejudecare secţiei de conflicte de muncă a aceluiaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 23 octombrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8430/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8429/2006. Civil → |
|---|
